joi, 30 iulie 2009

Blame it/ love it or none of them


Dialogul terapeutic, slab. Scenele violente, nerelevante in multe cazuri. Erotismul e biologic, nu pornografic, dar insipid.
Da pentru unul din tipetele ei urmat de ghinde cazand. Da pentru muzica clasica si ninsoarea de la inceput. Da pentru filmatul cu camera in maniera amatoare. Da pentru vulpe, pasare si caprioara.
Chaos reigns. Probably.

P.S.
Au fost oameni care s-au ridicat si au iesit din sala de cinema si altii care au aplaudat la final.

marți, 28 iulie 2009

russian boy

you don't have to love me back russian boy
blonde haired blue eyed pink hearted russian boy
your spandex lips are the outer cavity of the whale
and She doesn't love me back either

don't grow up never grow up russian boy
stay as you are in my crepuscular heart
drink your cocoa
wrap yourself around the bed

this pinkness is sweeter than any
bubble blower

luni, 27 iulie 2009

prietena mea, Virginia

şşşşş
capra cu trei iezi memorial drapat în vernil
dacă toate lebedele ar avea fese
şi costume naţionale
aş fi mai predispus
agonisirii de muze dar le dispreţuiesc
cu gura pe dos cubistă şi cu păr crescut din măsele
nu am pierdut unul dar ambele testicule
precum dreptul la privitul în oglindă
valoarea mea a scăzut sub nivelul apei
sunt un fost
pentru toate sentimentele mele
sau stările fără circumferinţă
fost schimbătorul tău de tampoane
şi fost îmbăietorul tău hibernal

aici sunt doar eu şi virginia
şi fotoliul câştigat la licitaţie
fumăm pipă
bem whisky fiert cu zahăr brun şi cuişoare
două degete ale ei mă ating pe genunchi
lipsite de orice derivat al pasiunii
aşteptăm postsexualitatea zorii canibalismului erotic
tricotăm bărbiţe pentru nepoţii apocalipsei
doi sau două nu ştiu dacă virginia
este bărbat sau femeie bărbată sau femei(u)

îi pun şosete câteodată îi ridic gulerul sau
scutur peniţa de cerneală pentru că eu şi
virginia vom îmbătrâni împreună
îi voi plimba căruciorul prin grădina cu răchite
batista ei e brodată în bleu cu iniţialele mele
peste bolovani, ocolul apei
câteva ofelii duse la fund

duminică, 19 iulie 2009

Mai ales capul calului mort

nu voi fi bărbatul nimănui
nici măcar al tău sau al
femeii la a cărei moarte
picioarele mi le voi smulge
cu unghiile de la picioare să-mi
zgârii faţa până la citoplasma a ceea
ce am scris în sânge a fi
eternitate

sângele nu e lichidul
vâscos care-mi curge prin
trup nici pistruii crescuţi
pe fierăstrău
sângele este când minerul care mă
sapă
respiră rar când laterna lui
îmi înţeapă oasele parţial
luminate este când nu mai iese
pe unde a intrat şi oftatul lui
e o focă grasă plesnindu-se peste
bot

dar sunt bărbatul celei care este
maman
şi al rochiei ei negre fără mâneci
al prăpastiei de conac gotic
în care şi-a azvârlit pălăria
şi a spus de aici nu mai plec
maman este mama mea dintâi
iar trompele ei sunt calea
este mama copilului meu iar
copilul meu este gravid cu
ciuperci otrăvitoare guriţa lui
e rujată de yves saint laurent
copilul meu nu face pipi nici
suge sânul vreunei născătoare
el stă la umbra celei care este maman
şifon verzui îi întinde pe păr
viermi de mătase să-i ţeasă genele
copilul meu se uită la mine ca la
un rege înfrânt şi codiţe îmi împleteşte
din vene
el e un cal mort mai ales
capul calului mort
iar ucigaşul meu de negăsit
bietul meu ucigaş hoinărind pustiul
fără de crimă
cu buza crăpată de setea crucii mele în pământ

marți, 7 iulie 2009

Walking in my mind




Abia aştept să devorez această expoziţie.


Prezentarea este promiţătoare, iar fotografia uneia dintre instlaţii (cea cu pianul), pe care o ataşez aici, m-a cucerit.

Nu o rataţi dacă sunteţi în Londra în această perioadă.




Walking in my mind
23 June - 6 September
The Hayward Gallery


Walking in My Mind explores the inner working of the artist's imagination through dramatic, large-scale installation art.
Ten international artists - Charles Avery, Thomas Hirschhorn, Yayoi Kusama, Bo Christian Larsson, Mark Manders, Yoshitomo Nara, Jason Rhoades, Pipilotti Rist, Chiharu Shiota and Keith Tyson - transform the Hayward Gallery's indoor galleries and outdoor sculpture terraces into a series of gigantic sculptural environments, each of which represents an individual mindscape. Interior worlds of emotions, thoughts, memories and dreams collide with exterior reality, blurring the boundaries between inner and outer space.

duminică, 5 iulie 2009

Incest(pagini). 2


*

― Vrei să şti de ce n-am făcut-o?
Şi-a acoperit trupul gol după care şi-a aprins o ţigară. Moi, cu privirea pe jugulara acelui snobism psihic pe care mi-l mătura sub piele, mată, purtându-şi cadavrul în culise, grad de transparenţă zero, degetele de la picioare încovoiate, gleznele reci, respiraţia inegală brodându-i accentul trapez al buzei de sus. Şi fumul parşiv rezumând-o la două semitonuri de gheaţă. Târfa. Femeia pe care trebuie s-o iei de la spate.
― N-ai făcut-o din acelaşi motiv pentru care n-ai s-o faci niciodată. N-au nevoie de tine acolo.
Preacăldura camerei, nasturele metalic descheiat, m-aş fi scos la vânzare într-o piaţă de nimicuri. Cu o prelată roz acoperindu-mă, cu preţul atârnat la ureche. Negociabil. Printre mirosuri de piersici stricate şi pepeni răscopţi. Cât mai ieftin, la sfârşitul după-amiezii când marfa care e-n plus se dă aproape gratis. Mi-am îngropat capul în pernă. Zilele în care înţelegeam totul şi zilele în care nu înţelegeam nimic. Una mai lungă decât alta, toate la fel, în culori diferite, cu fermoar de şaizeci de centimetri, zdrobit între capse. Debutez ca o plagă, refren insipid, malefico-sublim pe lipsa regretelor tale. Şi capacul de la veceu, elegiac sub coapsele ei, ave maria de lichid galben, fierbinte, aceea putea fi moartea, neverosimil şi clar, imaterialismul pe nesentiment, ermetică, eu în mine şi moartea, noi doi, trei, noi toţi, eu singur, moartea, aliniindu-mă oxigenului, scleroza ultimului duh de romantism, un fel de lebădă cu gâtul retezat, acel-acel moment în care eu nu mă întâlnisem cu mine nicicând, străin, neoponent, săvârşindu-mă drept iniţial între maţele ei de catifea, încă potentă, mor, nu, nu mor, nu aşa se moare, mor, ea se poate să moara de asemenea, acum, tu să nu ştii, ai putea s-o întrebi: „hei, maman, ce faci acum? Trăieşti sau mori?” Ce ţi-ar răspunde? Dar faptul că o conştientizam, că lângă moarte mai puteam s-o aşez pe ea, ca idee, gând sau impresie, nu era însăşi dovada pentru viaţă? Mă întorc la tine. Moartea nu mă vrea, îi sunt prea stârv, m-am uitat în ochii ei ecosez, albaştri, pali, am plesnit-o peste obrazul de ceară, de s-ar fi făcut praf la picioarele mele, de-ar fi fost veche, putredă, puţin mai pământie, n-a spus nimic, un ochi i-a lăcrimat la distanţă de ea, lacrima i-a curs neaparţinându-i. Îmi ardeau ochii în cap, mi-am tras două şuviţe negre de păr după ureche, m-am lăsat să cad pe zid de parcă eu, de parcă eu şi nu ea fusese însărcinată cu mine, dacă, femeia aceea, pântecul ei lipit de coaste, refuzând cu toţi rinichii orice intrus, orhideic şi pedant, copulând ovare într-un vagin autumnal, vaccinat, maman ca o veste neanunţată, aproape recunoscând că n-ar fi putut fi altfel, care fiind răspunsul întrebării „de ce?”, copiii cad pe trotuar, câte şapte pe-o singură frânghie, procesul ei de desexualizare, trenul dintre emoţie şi carne sau gunoiul sentimentelor ce urcau pe mine unul după altul de parcă aş fi fost scara ce duce la rai.
― Cât crezi c-o să mai dureze?
Ar fi putut fi vorba de-un război, de macii indiscreţi ai armatei devoalând un câmp, de orice altceva, de-o răceală în miezul toamnei cu copacii scurgându-se pe ceafa unui pământ fost verde, o batistă cu excreţii uscată pe-o masă de lemn, un tort aniversar, aşa chipuri neînaintate decât pe jumătate, obligaţia de-a suferi pervazul dimineţii şi nu, nu sinuciderea era în discuţie însă un fel de-a fi simultan cu moartea.
― Iar dacă o să dureze mult mi se face un favor sau un defavor? Ce să-mi fie dezirabil? Şi cât aş putea controla dorinţa, de ce-aş controla-o?
Îşi pieptăna părul într-o gamă lungă, vânturată, aproape matematic la genul frumos, costelivi îngeri pe grumazul distanţei până la mine.
― Va fi aşa cum trebuie să fie. Adică prea mult. Doar e imposibil să nu ştii că aceşti ani, anii, toţi, nu au decât menirea de a te convinge că până la urmă nemurirea nu este un cadou atât de mare.

*

sâmbătă, 4 iulie 2009

Incest(pagini). 1


Nu că aş fi putut să explic vreunui metabolism cum propria-mi carne mă părăsise, înrolase oraşul unui deces iminent şi plecase spre ea. Nici nevoia, încetasem oarecum să trag de şireturile mai mult mistice ale acestei nevoi, totuşi canibală la modul cer, cangrenând gingiile pe sub dinţi şi aşa, neprecis, neidentic cu punctul în care mă reflectam despletindu-mă înspre.
Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ai celor două silabe, probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevindecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea însăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă duelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, o proză caramelizată, să rămână, să ia în gheare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv – motiv? – că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?

joi, 2 iulie 2009

Vila mea de vară


majordomul îmi trage draperiile vilei de vară
unde m-am retras
nu sunt un pinguin trist
stau întins pe patul meu de moarte
avem prinzător de fluturi
cioplitori în nămol
ferigi şi ceaiuri indiene

nu ştiu cum se scriu poemele
poemele nu se scriu în vreun fel
poemele nu se scriu
nu există scriere
doar o gângurire de început al lumii
de sfârşit de mijloc de sămânţă a naşterii a lovirii
cu capul de zidul aludic

mă gândesc sau visez sau
la casa noastră în formă de 8 (opt)
vreau să mor singur sub o pânză aerată
nimeni să-mi închidă pleoapele
a nu mai fi în viaţă
în această viaţă
în niciuna din ele
canalul e gri cineva tunde iarba
poleieşte statuile din grădină

joc rolul acestui bărbat-secure şi acestei femei-cală
mint
mint când la telefon spun că sunt bine
de fapt sunt putred de bogat
deţin orice imperiu existent
nu e nimic mai important decât mine
pe glob
sau în fauna mexicană
numai că globul globul
nu este al celor care se numesc pământeni
nu-mi aduc aminte cine m-a învăţat
să ţin lingura în mână sau să o duc
la gură semn că particip la învârtitul roţii
la hora ţărăncuţelor din ţara românească

voi nu vedeţi adevăratul meu trup
şi nici mângâierea voastră nu este adevărată
adevărul nu este adevărat
retezaţi autobuzele roşii
consumul de petrol
ciorapii chinezoaicelor
capetele africancelor

eu nu sunt iubit cu iubire adevărată
ci cu fundul sacului vostru de organe
cu întinderea corzilor voastre la maxim
cu forţele gâtuite spiriduşii tuciurii
de aceea
nu e nimeni demn de a sta
lângă patul meu de moarte
doar majordomul care alungă muştele
cu un trifoi cu foi late

mărinimia voastră este spectaculară
pe cerul vilei mele de vară
scrisorile curg în cutia poştală
nu le deschide nimeni
nici măcar majordomul meu
singurul suflet aproape uman din preajma-mi
fără nume chel
cu un papion verde ca un nas
lăbărţat
ca o meduză stupefiată pe un pardesiu
şi ochii mici negri
de tigru aţipit
şi vântul care nu e destul
să mă poarte