Michel Martin

My devotion to separateness

2011-05-10T14:51:00.000-07:00

Nobody ever says don’t leave me or stay with me
or come back
what they say is I am alone be guilty for my loneliness
take the hammer of my consciousness and smash it to the bricks
I’ve so carefully aligned to build my house
this house is my devotion to separateness

in my house children grow backwards their hair grows inside their scalps
their arms grow in their lungs and their hearts grow in their brains
children of Mary Magdalene

and they eat at my table rabbit meat and pigeon meat while a well appointed
pianist plays the dissolution of trees and psychedelic livers
and the jostling of fluids in the atmosphere is creamier than any
longing
and the piano is a pink piano made of pink wood from pink trees from pink forests
where the mystic river runs

my house is outside space just like rainbows
and as I live in my house I fill its little cracks with algae
and mermaid tails no hurricane will destroy it
I am not biological I do not posses
I walk alone in the valley of serene disappearances
Honey
this is the last time I touch your body with mine

Eveniment - 'Inima tuturor lucrurilor'

2011-02-02T13:09:00.000-08:00

Time 10 February at 09:00 - 28 February at 23:30

--------------------------------------------------------------------------------

Location Bistro de l'Arte, Brasov

--------------------------------------------------------------------------------

Created by: Bistro de l'Arte

--------------------------------------------------------------------------------
Volumul de poezii "Inima tuturor lucrurilor" a aparut in anul 2009 la editura Brumar sub semnatura unei tinerei poete române care este cunoscuta sub pseudonimul Michel Martin. Volumele de poezie se vor afla in Bistro de l'Arte pana la sfarsitul lunii februarie si vor fi oferite gratuit clientilor amatori de versuri si cultura, în limita stocului disponibil.

Asa cum spunea doamna Ruxandra Cesereanu " 'Inima tuturor lucrurilor' nu este facuta pentru un cititor lenes, nici pentru unul cu tabuu-uri. Este exclusiv pentru cititori exotici, in caz ca mai exista asa ceva."
Autoarea va fi prezenta in Bistro de l'Arte sâmbata 12 februarie, de la ora 13:00

People

2011-01-09T09:01:00.000-08:00

Who is this woman who talks to me
Dressed in black
Wearing my jewellery

People write about vegetables and pelvises
People write about the death of their children
And the crimes they’ve committed

There’s a gender error sitting on my porch
Looking me in the eye
Holly ghost, the torch of my loins
Undistinguishable

People write about their childhood and senility
People write about fucking their mums

They couldn’t find my corpse lying on the bathroom floor
People write about suicides and gas
People write letters of condolence

Like there’s no antidote for wisdom
Ants crawling on my dissected brain
And dreams rejected like bad ovaries
People write about fear and kitchen sinks
People write about life and love

Who is this woman who talks to me
Dressed in black
Wearing my intestines around her neck

People write about flamingo birds
And their coral feathers
I’m nowhere to be found man without bird
Woman without spine
Closed up

The Plath Hours

2011-01-07T16:41:00.000-08:00

Elan Valley Dams, Wales, Dec. 2010

2011-01-03T15:59:00.000-08:00

Saatchi Gallery, Contemporary British ...Art

2011-01-03T15:31:00.000-08:00

Steven Bishop: Christian Dior - J'Adore (Mountain Gout), 2008
Steven Bishop: It's Hard To Make A Stand, 2009
Caragh Thuring: 409, 2008
Tom Ellis: The Dogs, 2010
Gareth Cadwallader: Dead Horse, 2010
Luke Gottelier: Ice Cream-Headed Birdman Fucking An Antelope, 2010
Maurizio Anzeri: Rebecca, 2009

Sunt sigur că o să vă daţi seama ce titlu corespunde fiecărei lucrări.

2010-12-30T18:05:00.000-08:00

Gasit cu placere, prin arhivele virtuale, chiar daca prenumele mi-a fost usor distorsionat, un scurt eseu scris de subsemnatul pe la 19-20 de ani.

http://gandurilamiezulnoptii.redbyte.ro/?id=

Redat mai jos, fara diacritice si corecturi si cu toata inocenta siropoasa si patimasa a penitei la prima iubire. :)

SCURT TRATAT DESPRE FEMEIE

Ea statea dincolo de umbre. Nu avea ochi, membre sau organe interne. Avea, in schimb, privire, miscari si sange. In sine reprezenta intelesul deplin al caderii.

Pleca de jos si alegea cele mai inalte culmi pentru o sinucidere calma, calda. Urletul era suspin.

Intotdeauna. Pentru moarte alegea intotdeauna Chanel.

Nu avea o pasiune pentru negru in adevaratul sens al cuvantului. Emana insa negrul ca pe un parfum al carnii in care urma sa locuiasca. Ea a fost tarzie de la inceput. Nu a fost pasarea, a fost aripa. Motiv pentru care numai femeia e zbor, numai caderea ei din zbor inalta.

Traia singura in centrul orasului. Dintr-o cafenea observand-o ai fi putut spune ca are picioare lungi. De fapt, era doar indecenta. Se cultiva la biblioteca centrala, opera si drogherie. Purta aur si tocuri de sapte centimetri. Cand avea chef facea cariera. Cand se plictisea, facea dragoste. Cand nu mai avea ce face, iubea.

Era atat de stilata incat devenea primitiva. Timiditatea ii era perversiune. Avea un talent de a-si cultiva dezamagirile. Le pastra. Le hranea si apoi le dadea voie s-o devoreze. Se intindea goala, cu picioarele desfacute si evalua efectul lacrimilor asupra pielii. Nul. Atunci a renuntat la ele. Si a ramas trista. Trista ca un fel de floare pe care ar fi elaborat-o cerul in timpul unei clipe de declin. I se intampla sa aiba o religiozitate aproape fanatica. Isi aprindea lumanari la capatai cand i se parea ca a fost ucisa. De cele mai multe ori pleca dor pentru a se intoarce inapoi.

In istoria ea este conversatia, niciodata cuvantul. Nu traieste. Respira din aerul unui eden ce este pe cale sa apara.Cel care ar salva-o. Caci in femeie a existat mereu nevoia de salvare. O salvare de ea insasi. Nu corupe decat in masura in care e corupta de la natura. Sangele ei nu e rosu. E trandafiriu. Nu rade. Zambeste. Caci ea este fecunda in mister. Nu ea se ascunde dupa ape. Apele se ascund dupa ea, femeia fiind un inec latent, sigur. Dintre obsesii, ea este culmea. Treci prin toate obsesiile ca sa te prabusesti in ea. De aceea, moartea este o femeie. Adica singura.

Ca sa-si gaseasca dumnezeul, trece pe la toti ceilalti. Cand il gaseste isi atinge propria-i frangere. Se lasa linsa in frangere. Toate ranile o penetreaza, sangele ii curge invers, il vomita pe toate gurile deschise. Apoi se declanseaza gratia.

Adagio-ul celulelor, irisii decadenti, retina sedata, toate pleoapele de inger inchizandu-se pe umerii tandri ai inimii ei.

Femeia nu se ridica. Iremediabil, orice inaltime e o cadere. Coastele ei sunt curbate inspre plamani, sufocandu-i. De aceea, nu respira, ci se respira. Este ultima tacere. Cea in care nu mai cunosti, ci te recunosti. Nu este o palma intinsa, este un pumn inclestat. Dar un pumn ce se deschide mai larg decat orice palma.

Este cumplit de frumoasa cand merge pe bulevard si-si aduce trupul pe scaunul din fata ta. Ea doreste cafea si ea fumeaza. Tu o contempli, ea se lasa intru contemplare. Nu daruieste, ea daruindu-se. Isi adora goliciunea. Caci in esenta, cu adevarat nuda nu este decat femeia.

Femeia este o tarfa. Instinctul de tarfa este sublimul din ea. Templul in care ai putea sa crezi. Templul care te-ar putea sfarama. Paradoxal, ea devine unicul maine. Blestemata iluzie. Universul e aberant, suferinta se ia cu doza, cerul e un hau pe care incepi sa-l vezi si care debuteaza cu tine...dar...ea este...

Se intoarce la aceiasi masa, te intreaba din priviri daca esti gata sa ucizi in numele ei. Ii spui "da". Te roaga sa incepi cu ea. E un fel al ei de a se iubi pe sine. Te invita acasa, iti vorbeste de durere, de extaz. De fapt, ea nu simte durerea, ci durerea o simte pe ea. Poti intui cati zei s-au impiedicat prin peretii ei.

Ceea ce este frustrant la femeie este ca atunci cand o omori, ea nu moare. Ea atunci incepe sa traiasca, sa-si imprumute aerul cu buze discrete, de virgina.

De fapt, femeia ingenuncheaza imediat dupa tine, niciodata inainte.

Michel Martin, 2003

Exorcismul maicii domnului

2010-12-30T17:33:00.000-08:00

exorcismul va începe acum spuse preotul şi se
aşeză în faţa mea nu am mai văzut preoţi să îngenuncheze în faţa posedaţilor
vorbitori de aramaică bubele mele cresc albe şi cancerigene pe faţa înmuiată
în clor pe picioare firele de păr mi se infectează sub piele lungi de patru centimetri
am unghii de cal la picioare şi din ochi îmi curge un lichid similar cu mucozităţile vaginale
iezii nu dau din copite iezii nu au copite şi nici sex pentru făcut sex
pe gură îmi ies bârfitori împuţiţi de tutun cu buricele degetelor strangulez
un gât care se simte a fiind al meu dar nu mai ştiu ar putea fi al unuia dintre demoni
cinci demoni stau chirciţi în mine şi aşteaptă
preotul îmi arde osul cu crucea din dinţi trăncăneşte o rugăciune medievală
sunt îmbrăcată într-o rochie de marie elisabetă dar sunt sfios ca un călugăr
unul din demonii din mine îşi spune numele tare atat de tare încât
preotul cade în patru labe şi bolboroseşte lucruri despre maica domnului
dar eu sunt maica domnului eu sunt maica domnului şi din pieptul meu au supt
prooroci şi putreziţi au căzut între pietre sânii mei frumoşi de model vogue
sunt rupt dintr-o fotografie cu lesbiene familia aşteaptă la parter cu sicriul pregătit
aşteaptă ca exorcismul să fie făcut dar la fel şi demonii mei aşteaptă şi
pe rând îşi strigă numele iar preotul se înconvoaie ca un nou născut de 86 de kilograme
are păr pe burtă şi în jurul sfârcurilor nu îmi plac bărbaţii cu păr
mă arunc pe geam şi alerg în grădina ghetsimani alerg şi iuda îmi deschide poarta
la mormânt îmi spune ai murit fericito ai murit craiule divin iuda este gol şi pieptul lui
este plin de sudoare grasă o sudoare care face ca limba mea să se muşte singură
în carapacea-i de flegme iuda nu ştie că eu sunt maica domnului că am venit să
mă încalece măgari şi berbeci şi din rodul lor să fac mântuitori de rang nobil
este cald în sicriu şi mi-au îndesat vată în nări şi pe un furtun îmi scurg maţele dar
preotul mă exorcizează încă şi roba lui miroase a cartofi şi ţărână îmi spune
familia pregăteşte parastasul cu vin şi cu peşti cruzi
măslinii din grădina ghetsimani sunt lucioşi ca o lună unsă cu grăsime de porc
şi pământul pe care calc este ca praful bicarbonat iuda mă urmează pe un drum lăturalnic
pe care numai el pare să îl cunoască
amândoi ştim că demonii nu vor pleca din mine că stau pe un plămân pe un rinichi pe
vezica urinară pe clitoris şi pe coapsa dreaptă
pe furtun se scurg ibuprofen şi spirulină şi irisul ochilor cuiva albastru
preotul stropeşte corpul maicii domnului cu apă sfântă şi cântă despre adormirea veşnică
acum stau întreg şi bulgări cad peste capacul închis şi faţa mea este înnegrită
familia mea îmi scoate rochia mă îmbracă într-un costum de ginere
şi buzele mi le rujează preotul le sărută
iuda s-a oprit în drum cu lanterna aprinsă şi plânsul lui trezeşte creaturile pădurii plânsul
lui face ca inima mea să bată mai tare

Futurist Manifesto of Lust (1913) by Valentine de Saint-Point

2010-10-21T15:36:00.000-07:00

A reply to those dishonest journalists who twist phrases to make the Idea seem ridiculous;
to those women who only think what I have dared to say;
to those for whom Lust is still nothing but a sin;
to all those who in Lust can only see Vice, just as in Pride they see only vanity.

Lust, when viewed without moral preconceptions and as an essential part of life’s dynamism, is a force.
→→Lust is not, any more than pride, a mortal sin for the race that is strong. Lust, like pride, is a virtue that urges one on, a powerful source of energy.
→→Lust is the expression of a being projected beyond itself. It is the painful joy of wounded flesh, the joyous pain of a flowering. And whatever secrets unite these beings, it is a union of flesh. It is the sensory and sensual synthesis that leads to the greatest liberation of spirit. It is the communion of a particle of humanity with all the sensuality of the earth.
→→LUST IS THE QUEST OF THE FLESH FOR THE UNKNOWN, just as Celebration is the spirit’s quest for the unknown. Lust is the act of creating, it is Creation.
→→Flesh creates in the way that the spirit creates. In the eyes of the Universe their creation is equal. One is not superior to the other and creation of the spirit depends on that of the flesh.
→→We possess body and spirit. To curb one and develop the other shows weakness and is wrong. A strong man must realize his full carnal and spiritual potentiality. The satisfaction of their lust is the conquerors’ due. After a battle in which men have died, IT IS NORMAL FOR THE VICTORS, PROVEN IN WAR, TO TURE TO RAPE IN THE CONQUERED LAND, SO THAT LIFE MAY BE RE-CREATED.
→→When they have fought their battles, soldiers seek sensual pleasures, in which their constantly battling energies can be unwound and renewed. The modern hero, the hero in any field, experiences the same desire and the same pleasure. The artist, that great universal medium, has the same need. And the exaltation of the initiates of those religions still sufficiently new to contain a tempting element of the unknown, is no more than sensuality diverted spiritually towards a sacred female image.

ART AND WAR ARE THE GREAT MANIFESTATIONS OF SENSUALITY; LUST IS THEIR FLOWER. A people exclusively spiritual or a people exclusively carnal would be condemned to the same decadence—sterility.
→→LUST EXCITES ENERGY AND RELEASES STRENGTH. Pitilessly it drove primitive man to victory, for the pride of bearing back a woman the spoils of the defeated. Today it drives the great men of business who run the banks, the press and international trade to increase their wealth by creating centers, harnessing energies and exalting the crowds, to worship and glorify with it the object of their lust. These men, tired but strong, find time for lust, the principal motive force of their action and of the reactions caused by their actions affecting multitudes and worlds.
→→Even among the new peoples where sensuality has not yet been released or acknowledged, and who are neither primitive brutes nor the sophisticated representatives of the old civilizations, woman is equally the great galvanizing principle to which all is offered. The secret cult that man has for her is only the unconscious drive of a lust as yet barely woken. Amongst these peoples as amongst the peoples of the north, but for different reasons, lust is almost exclusively concerned with procreation. But lust, under whatever aspects it shows itself, whether they are considered normal or abnormal, is always the supreme spur.
→→The animal life, the life of energy, the life of the spirit, sometimes demand a respite. And effort for effort’s sake calls inevitably for effort for pleasure’s sake. These efforts are not mutually harmful but complementary, and realize fully the total being.
→→For heroes, for those who create with the spirit, for dominators of all fields, lust is the magnificent exaltation of their strength. For every being it is a motive to surpass oneself with the simple aim of self-selection, of being noticed, chosen, picked out.
→→Christian morality alone, following on from pagan morality, was fatally drawn to consider lust as a weakness. Out of the healthy joy which is the flowering of the flesh in all its power it has made something shameful and to be hidden, a vice to be denied. It has covered it with hypocrisy, and this has made a sin of it.
→→WE MUST STOP DESPISING DESIRE, this attraction at once delicate and brutal between two bodies, of whatever sex, two bodies that want each other, striving for unity. We must stop despising Desire, disguising it in the pitiful clothes of old and sterile sentimentality.
It is not lust that disunites, dissolves and annihilates. It is rather the mesmerizing complications of sentimentality, artificial jealousies, words that inebriate and deceive, the rhetoric of parting and eternal fidelities, literary nostalgia—all the histrionics of love.
→→WE MUST GET RID OF THE ILL-OMENED DEBRIS OR ROMANTICISM, counting daisy petals, moonlight duets, heavy endearments, false hypocritical modesty. When beings are drawn together by a physical attraction, let them—instead of talking only of the fragility of their hearts—dare to express their desires, the inclinations of their bodies, and to anticipate the possibilities of joy and disappointment in their future carnal union.
→→Physical modesty, which varies according to time and place, has only the ephemeral value of a social virtue.
→→WE MUST FACE UP TO LUST IN FULL CONSCIOUSNESS. We must make of it what a sophisticated and intelligent being makes of himself and of his life; WE MUST MAKE LUST INTO A WORK OF ART. To allege unwariness or bewilderment in order to explain an act of love is hypocrisy, weakness and stupidity.
→→We should desire a body consciously, like any other thing.
→→Love at first sight, passion or failure to think, must not prompt us to be constantly giving ourselves, nor to take beings, as we are usually inclined to do so due to our inability to see into the future. We must choose intelligently. Directed by our intuition and will, we should compare the feelings and desires of the two partners and avoid uniting and satisfying any that are unable to complement and exalt each other.
Equally consciously and with the same guiding will, the joys of this coupling should lead to the climax, should develop its full potential, and should permit to flower all the seeds sown by the merging of two bodies. Lust should be made into a work of art, formed like every work of art, both instinctively and consciously.
→→WE MUST STRIP LUST OF ALL THE SENTIMENTAL VEILS THAT DISFIGURE IT. These veils were thrown over it out of mere cowardice, because smug sentimentality is so satisfying. Sentimentality is comfortable and therefore demeaning.
→→In one who is young and healthy, when lust clashes with sentimentality, lust is victorious. Sentiment is a creature of fashion, lust is eternal. Lust triumphs, because it is the joyous exaltation that drives one beyond oneself, the delight in possession and domination, the perpetual victory from which the perpetual battle is born anew, the headiest and surest intoxication of conquest. And as this certain conquest is temporary, it must be constantly won anew.
→→Lust is a force, in that it refines the spirit by bringing to white heat the excitement of the flesh. The spirit burns bright and clear from a healthy, strong flesh, purified in the embrace. Only the weak and sick sink into the mire and are diminished. And lust is a force in that it kills the weak and exalts the strong, aiding natural selection.
Lust is a force, finally, in that it never leads to the insipidity of the definite and the secure, doled out by soothing sentimentality. Lust is the eternal battle, never finally won. After the fleeting triumph, even during the ephemeral triumph itself, reawakening dissatisfaction spurs a human being, driven by an orgiastic will, to expand and surpass himself.
→→Lust is for the body what an ideal is for the spirit—the magnificent Chimaera, that one ever clutches at but never captures, and which the young and the avid, intoxicated with the vision, pursue without rest.
→→LUST IS A FORCE.

Apollonio, Umbro, ed. Documents of 20th Century Art: Futurist Manifestos. Brain, Robert, R.W. Flint, J.C. Higgitt, and Caroline Tisdall, trans. New York: Viking Press, 1973. 70-74.

This English-language translation COPYRIGHT ©1973 Thames and Hudson Ltd, London. All rights reserved.

Painting by Cy Twombly at Tate Modern

Howl at the British Film Festival

2010-10-13T06:19:00.000-07:00

Requiem, Lacrimosa - Mozart

2010-06-28T13:56:00.000-07:00

My latest obsession

Piano madness

2010-05-11T16:32:00.000-07:00

London Calling

2010-04-29T03:05:00.000-07:00

Photos taken by M.M.
Edited by V.V.

:)

2010-04-28T03:36:00.000-07:00

I'm sorry but I love Sandra!

Reasons to visit London this summer

2010-04-26T11:59:00.001-07:00

http://www.hrp.org.uk/KensingtonPalace/stories/palacehighlights/EnchantedPalace.aspx

Pe lista mea pentru weekendul care vine (impreuna cu lunch in the Orangerie). Asta dupa Afternoon Tea in Mayfair si Aida la Royal Opera House. Sper sa fac cel putin 2 din 3.
Si intentionam sa scriu vreo doua randuri despre I am Love. Tot ce pot sa spun acum este ca it didn't live up to my expectations.

2010-04-24T11:59:00.000-07:00

On my way to see it... !

2010-04-13T04:09:00.000-07:00

Femeia aceasta trebuie răpită din carnavalul domestic, dar doar pentru a fi restituită cu reflexii noi, cu străluciri tăioase prin care sexul trosnind al ideaticului ei, să înflorească.
Ea este un liliac care stă prins în părul lung al celuilalt.

Am regăsit aceste rânduri într-un text de acum aproape 2 ani.

And so it is

2010-04-06T13:28:00.000-07:00

Este uimitor cum încă se mai vorbeşte despre poezie. Cum încă se mai vorbeşte despre valoare, despre non-valoare, despre autenticitate şi mascaradă. Este umitoare existenţa miştocarilor. A celor care bat câmpii pe marginea a ce ar trebui să fie şi nu e, a ceea ce înseamnă cu adevărat una sau alta. Şi asta în favoarea sarcasmului fin care generează umor. Este umitor că mai există catalogatori şi judecători într-un sistem care funcţionează cel mai bine în absenţa oricăror reguli şi etichete. Este uimitor că mai există gălăgie şi spume la gură de invidie. Că bărbaţii mai vor femei. Că bărbaţii mai vor bărbaţi. Că femeile mai vor bărbaţi. Că femeile mai vor femei. Că mai sunt indivizi care se afectează, care dezaprobă, care taie şi spânzură. Că nu se înţelege odată că lumea aceea din care vorbeşte fiecare nu este singura şi ea nu are importanţă reală decât pentru posesorul ei. Că nimănui nu-i pasă de lalelele din grădina vecinului. Nici măcar din greşeală. Că nimeni nu ascultă. Este uimitor că se mai face polemică şi că discuţiile în contradictoriu mai sunt privite drept interesante. Că şi ştiind asta, ele încă se mai practică. Este uimitor idealismul pur şi este umitoare şi absenţa lui. Este uimitoare cantitatea de oameni deosebiţi. Nu poţi întoarce capul fără să întâlneşti unul . Este uimitor că scriem bloguri şi aşteptăm încă să ne citească cineva şi este şi mai umitor că ne bucurăm dacă cineva o face. Este umitor că cineva o face. Şi de ce o face. Este uimitoare dorinţa de popularitate. De aprobare. De lăsat moşteniri. Şi prunci. Şi formule chimice originale. Este uimitor că cei care vor să fie genii încă mai suţin că nu cred în genii. Este umitor că ideea mai circulă încă. Este umitor că mai există oameni care nu se reneagă pe ei înşişi, care nu se trădează, care nu renunţă la ceva. Că se iubesc măştile şi se urăsc mascaţii. Că sunt orbi care văd şi văzători care sunt orbi. Că oamenii cred în ei înşişi realmente. Sau că ştiu ce vor. Sau ce nu vor. Sau ce iubesc. Sau ce nu iubesc. Că se crede în egalitatea pentru toţi, drepturile omului şi pace. Sau în eliminarea rasismului. Este uimitor cum unii vor să fie ceva. Sau cineva. Că se mai aspiră la universalitate şi la glorie. Şi culmea, se aspiră în tăcere. Că oamenii nu ştiu se se critice cu solidaritate. Că sunt copii care nu cresc niciodată mari, dar nu rămân nici copii. Este umitor că am stat să scriu toate acestea. De parcă mi-ar păsa. De parcă mi-ar păsa dacă îmi pasă cu adevărat sau nu. Daca o să se mai întâmple ceva sau nu. Dacă azi e ieri sau e mâine. Sau dacă mă cheamă aşa sau altfel. Dacă sunt sau nu. Ceva sau cineva.

Afternoon Tea

2010-04-01T17:16:00.000-07:00

Though choice. Should it be Claridge’s, The Ritz, The Chesterfield, The Dorchester or maybe the postmodern Sketch? Where should you spend a little tiny fortune on the glamorous English tea? With royal cheese and mouth-watering scones?

Before you make any assumptions, I do not earn a lot of money. Not at all. But they all go on gifts, chocolate cakes at exclusive venues, education, books and holidays with hand-picked accommodation. Because you can see any time Dali, Pollok, Da Vinci, the mummies and the Queen for free.

First of all, yes it is a very girly activity to be engaged in, but hell… you’re a Romanian who lives in London. You just have to do them all. You just have to sit there in that imperial chair drinking Earl Grey from imperial porcelain and listening to imperial music in the background. I actually work on Imperial Road as well. Which is 10 minutes walk from King’s Road, the very heart of Chelsea. It all sounds very posh, I know, and you can see it that way, if you wish. And no, I am not sweeping the floor nor do I change the bed sheets for a living.

Also on your way back to Romania (driving because it’s more fun and in a cheap car which you will bin when you get back) you definitely have to stop to Paris (no, you can’t pretend it’s not there or that you’ve seen it enough), Baden-Baden, any place in Switzerland (but in the vicinity of a lake), Milan, all Tuscany (including Island of Elba if you can’t do Corsica) and reach Brasov in the end where you will feel as good as in all the other places. Maybe even better. Just because you don’t live there anymore. And for some stupid reason you love your country more when you’re away. And when you return you have to explain to English people how the hell you can afford such a nice holiday when you earn what you earn and you have to start again telling them the story about how Romanians are used to be posh on 200 pounds a month. Less or more.

Back to the afternoon tea. Well, the bunch of people I am going with (and you all think now they are either all gay or all girls or a selection of both) don’t fancy the aristocratic curtains in the Ritz. They want something more …21st century. Where they can laugh and not get kicked out.
So, I can only assume it’s going to be Sketch. Where you have to book 25 years in advance and you will still be probably queuing to get in. The place is in the Regent Street area, this should ring a bell.
So I will save The Ritz for when I meet my intellectual 65 years old friends who remind me about that particular London before 674 countries came and over-populated it.

There is one more question. Whom would you actually take with you for afternoon tea? I have 3 people in my mind (separate meetings, of course). They are not dead famous people. All three of them are alive, and they managed to keep me interested for quite a long time (each for different reasons). And they all love –in their own way- food artistry and delicatessen ;). As long as it comes packed with opera tickets, a visit to an art gallery or a fanatic shopping session.

Endlessness

2010-03-31T09:14:00.000-07:00

Now that I actually abandoned the thought of swapping London for a life in Bermuda, I am very much loved up with St. Lucia. Don't get me wrong, I don't have a particular interest for the Caribbean, but there is something impossibly attractive about these small places, surrounded by water, forgotten by the grey cosmopolitism. Places you can't even see on the map if you don't zoom in. Places where you are the other and the otherness takes your identity and you are one and the same thing with all that is unknown in the world. And the beauty of your disappearance is undeniable. Speaking Kweyol.

Guggenheim Museum Bilbao - the most beautiful thing some people have ever seen

2010-03-20T09:00:00.001-07:00

2010-03-15T18:07:00.001-07:00

This precious human life, a boat that can carry us
To higher wisdom and eternal happiness,
Has only now been gained. If we do not use it
To travel to the jewel island of enlightment,
And instead allow ourselves to die empty-handed,
Are the very veins of our heart not corroded?

Fifth Dalai Lama (1617-1682)
Instructions of Manjushri

Tribute

2010-03-12T12:15:00.000-08:00

my next project is to rent a room in tate modern
where acclaimed and award winning artists from all over the world
can come and write on the walls
how worthless they –think- I am
champagne will be served

I’ll stand in the audience wearing a very tight black dress
in disguise
while all of them will wonder
how would it be like to fuck that incredibly sexy woman

Alice in Wonderland or where did I leave my hat?

2010-03-10T14:51:00.000-08:00

You don’t go to see a Hollywood film expecting a meaningful experience. It won’t happen. It is your duty to predict disappointment, embrace it and begin the viewing process from that point onwards. Isn’t it rather dull to spend at least half an hour criticizing a piece of work which was never intended to identify with what you call…quality? Acknowledge the boundaries set by consumerism and move on. Enjoy the bits. Play with the freedom of interpretation; personalize the time you invest in the process.

So, I went to see Alice in Wonderland, avoiding carefully preconceived ideas which could not possibly help as I was decided to see it anyway.

I loved the Mad Hatter/ Johnny Depp. I loved them both, 2 in 1. The acting, the looks… I mean, who doesn’t love red haired creatures with mad green eyes? Especially when they’re hat designers, serve tea, have rabbits and mice as friends and they wear beautifully tailored costumes in hypnotic colours; not to mention the purple/ pink lipstick and the oddly way he speaks English, like a vintage horrific puppet. I wanted to gift-wrap him and take him home.

I am not going to talk about the plot, as you already guessed, it is not worth it. Mainly because I don’t care about the Alice part, I care about the Wonderland part. We all know the ancient battle between Good and Evil. It’s all the same thing, over and over again, dressed up differently.
Great acting from Helena Bonham Carter/the Red Queen, I wasn’t impressed with the White Queen/Anne Hathaway though…

I particularly enjoyed Alice’s body size alternation; it was kind of revelatory if you’ve got enough innocence in yourself to trace back childhood memories when the table was way above you. (It reminded me of the Table and Four Chairs, the sculpture by Robert Therrien that I've seen last week at Tate Modern). Well, it was delightfully suggestive and thought-provoking in terms of proportion shifts. How does it feel to be trapped in a tea pot?

I did take this film as a surrealist treat, although it is far from being a surrealist work. I engaged myself in the potency of dream-world and I allowed myself to imagine how a surrealist painter would have chopped off the raw material offered by the Hollywood producers. There’s nothing wrong with non-art in art, as long as it supplies some kind of foundation for further investigation.

I have digested really well my lecture on Freud this evening after seeing the film. :)
And I am really keen on purchasing a good old version of Alice in Wonderland, the book. I might dig up some second hand book stores on Charing Cross Road.

P.S. Alice in Wonderland has broken the UK box office record in his first weekend of release scoring £10 million, the highest debut for a 3D film surpassing Avatar's £8.5 million from last year.

(ne)motivaţii

2010-03-09T17:39:00.001-08:00

Am publicat două cărţi de poezie la două edituri diferite şi am sponsorizat financiar apariţia lor. Well, ştiu că în ochii literaţilor acreditaţi, acest lucru mă face un paria lipsit de orice valoare, dar este ok. Adevărul este că nu scriu poezie câştigătoare de premii. Nu umplu paginile revistelor culturale. Sunt un risc pentru piaţa de carte -relativ inexistentă- din România. Sunt capricios, impertinent, infatuat şi alienat mişcărilor creative contemporane. Nu studiez ce se studiază, nu particip la cenacluri, nu am mentori, deci nu sunt un produs al societăţii culturale româneşti.
Identitatea îmi este contestată şi îmi admit "vina" pentru acest lucru. Nu m-am prezentat vreodată în carne şi oase vreunei asistenţe, nu mi-am confirmat apartenenţa sau genul, nu mă omogenizez, nu am fişă de prezentare.
Revenind la volume, da, am plătit pentru ele, parţial din comoditate şi din dorinţa de a deţine drepturi absolute asupra lor. Asta, bineînţeles, dincolo de faptul că nu ar fi sărit nimeni nerăbdător să investească în ele. Şi ştim cu toţii motivele. Toate motivele.
Din poezie nu se trăieşte, slavă domnului. Este una a se trăi din scris şi alta a se trăi din poezie. Poezia mea, mai mult decât orice, nu este vandabilă. Punct. Dacă ar fi, nu ar fi a mea. Ar fi a altcuiva care ar scrie poezie ce ar putea fi vandabilă, asta dacă am considera că poezia se vinde. Poezia este caviar, bijuterie rară. De aceea găsesc remarcabil un interes real pentru poezie. Un interes pur şi necondiţionat. Motiv pentru care, aş vrea să ofer cărţile mele celor care îşi doresc efectiv să le aibă. Care cred în experienţa poetică. Căutătorilor rafinaţi.

Cât despre partea cu autograful, ironia va fi înţeleasă de cine trebuie. Asta nu face oferta mai puţin serioasă. ;)

Who is Ioana?

2010-03-09T12:34:00.001-08:00

eu acum spun că au apărut sentimente noi
că nu mai avem părinţi că locuinţa noastră a fost luată de ape
şi de petrol
predic dintr-un templu fără arhitectură pumni de sare arunc
pe umerii duhurilor tibetane şi stau cruciş pe o insulă de alge roşii un spiral jetty
unde raţiunea mea este pură eu nu pot să visez eu nu pot să dorm ca să visez
I said goodbye to Maldoror and Ubu
eu nu lupt nu doresc
predic zi şi noapte beau suc din arbore de ceai
şi îmi ung tăieturile de pe corp cu el
am cunoscut oameni cândva erau făcuţi cu mâna cu ac şi cu aţă
scriu prin aer şi las copiilor ce vor veni cărţi biodegradabile
port un veştmânt din cuvintele pe care nu le mai înţeleg
ochii mei sunt albi şi trăiesc cu melcii şi cu sandalele lăsate pe drum de Zarathustra
nu-mi amintesc chinul feţei mele desfigurate nici pasărea care-mi stă
înfiptă în coastă este doar acolo şi este doar una
templul meu este gol şi nu ştiu dacă sunt primul venit sau ultimul rămas
dar vocea este clară şi este a celui pe care îl numesc
eu

Are we still dead?

2010-03-09T11:54:00.001-08:00

Compasiunea mea ca un măr

2010-03-03T15:22:00.000-08:00

compasiunea mea este un măr sau
un vlăstar de bambus unduit de vocea călugărului care mă are în grijă
care mă piaptănă îmi pune căldarea cu apă şi peria în faţă iar eu în genunchi
cu compasiunea mea ca un măr frec dalele de piatră ale mănăstirii
sunt printre ultimii veniţi şi
nu am primit încă şiragul de mărgele şi contemplarea mea este asupra firului de iarbă
dinspre pământ
fac exerciţii de umplere a minţii cu cerul care este
albastru cu copacul care este înţelept piatra mea este fină şi o ţin în apă de ploaie
o mângâi piatra mea este mantra şi compasiunea mea ca un măr
acum exist în afara lumii şi fereastra chiliei mele dă înspre
un puţ în care am strâns ficaţii celor pe care i-am omorât dar eu acum nu mai sunt
decât o amintire a copacului care este înţelept şi încă nu mi s-a dat nici un nume
citesc cuvinte în spaniolă de pe rogojini
şi mă închin clipei care stă
nu mai este nimic decât clipa care stă
eu stau cu clipa şi ne uităm unul în ochii celuilalt
deşi nu ne recunoaştem bărcile noastre trag la acelaşi mal este un mal
în care compasiunea mea este un măr verde
m-am adăpostit în peştera sfinţilor desculţi dar mi se dă voie
şi la masa medicilor care subtil
îmi strecoară cele câteva antidepresive tavanul este de cele mai multe ori alb
sau un altfel de alb care devine imaculare
acum formăm un cerc şi fiecare povesteşte povestea vieţii din lume
rândul meu a trecut de tot sunt ajutat de o maică în pantofi de lac
care e mulţumită de evoluţia mea îmi promite că în curând
nu vom mai merge în camera electrică sunt aproape de zâmbetul lui buddha
îi zâmbesc lui buddha şi el se face verde ca mărul meu
nu mai este soare doar lumină şi nu se poate dormi deloc
osemintele mele se desfac transparente şi cei doi protectori ai mei
fac schimb de pălării
nu ştiu dacă am voie să aplaud sau să
vorbesc nu am auzit vocea nimănui la mănăstire doar a compasiunii mele
atunci când este cu mine atunci când este verde ca un măr
s-au terminat toate părţile corpului s-au terminat urechile cu care am auzit
ultima oară călugărul măturându-mi chilia
sunt diluat
sunt eter
sunt dacă ar fi aer sau dacă ar fi furtună
seara ni se aduce apă într-o cană cioplită din lemn are gust de zmeură
şi ficat
nicio memorie nu mă cuprinde
stau pe treptele mănăstirii sub munte şi sunt şi eu piatră lângă celelalte pietre
pe un drum pe care se calcă doar cu mâinile împreunate şi cu
sprâncene largi

Why Corsica

2010-03-01T14:55:00.001-08:00

Amazingly enough, my interest for Corsica started to grow since I read this line in "The world according to Clarkson" on the tube (the book belonged to the guy sitting next to me): Best place to go on holiday: Corsica. I do have a kind of conideration for Jeremy Clarkson's statements.
And when I found out that only 4% of Britons know where Corsica is.
Well...and the photos...and the 4h ferry crossing from Italy...and the excitment of hitting the villages and sandy beaches of this marvellous location where the oficial language is French and the population of the island is 302 000 (that's 40 times less than London's population, thank God!!). All this after my long-expected holiday in Tuscany in July.

2010-02-21T12:15:00.000-08:00

"It is true, as people say, that one commits suicide for love, for fear, for syphilis? It is not true. Everyone loves, or thinks he does; everyone is afraid; everyone is more or less syphilitic. Suicide is a means of selection. Those men commit suicide who reject the quasi-universal cowardice of struggling against a certain spiritual sensation so intense it must be taken, until further notice, as a sensation of truth. Only this sensation permits the acceptance of the most obviously just and definitive of solutions: suicide."

Rene Crevel

2010-02-18T02:29:00.000-08:00

there's only me and the black dog in the room with the blue thick carpet dead tulips in the bin and clothes that I'll be wearing tomorrow when again I'll try to hold myself in the same piece of nothing how can they leave me alone when all I want to do is take my life

Descusut şi recroit

2010-02-08T06:58:00.001-08:00

dar vreau să-i muşc ah vreau să-i muşc fălcile de copilă
picioruţele lungi subţiri de liceu comunist să i le strâng între unghii
şi capul să mi-l închid şi părul tot negru între ele şi în spate să
mi se urce cu trupul ei puţin şi strâmt de săpun
vreau cu gura să o prind şi să-i rod oasele ca un câine flămând
iar primul sânge să-i picure greu în palmele mele desfăcute
şi să plângă când o lovesc să ţipe ca o pisică rusească să fugă
de mine prin zăpada înaltă de 1 metru şi jumătate în blugi
şi tricouri decolorate de somn stropite cu clor şi ulei
de când mama ei îmi pregătea masa de prânz în bucătăria din curte
mama ei cu sânii grei de alăptat cu tălpile aspre mi-e dor de mama ei
de cum nu-mi atingea niciodată obrazul cu buzele de cum arăta
în negru la marginea drumului prăfuit când am părăsit-o vara trecută
ca o eroină columbiană singură şi mândră şi dorită
coprul meu trebuie descusut şi recroit şi prins cu ace de siguranţă
şi din gelatina memoriei senzoriale trebuie readusă pe chip imaginea
originară a ceea ce viaţa mea este într-un singur fel
I am a girl who loves another girl
şi călcâiele şi umerii vreau să i-i muşc
şi coamele portocalii care ard pe pernă

Highgate

2010-02-06T04:14:00.001-08:00

Never again

2010-02-02T07:57:00.000-08:00

eu sunt cel pentru care sexul a murit şi orice poftă
de lichide vaginale a murit odată cu el
eu nu suspin la sânii tăi deshumaţi
şi nici la anusul descuiat şi freamăt şi condoleant şi închid ochii când îţi desfaci
părul şi te apropii de mine
mirosul tău mă îngreţoşează
mirosul tău de poamă dulce de grăsimi fecunde
tu receptacul de spermatozoizi confuzi şi expulzaţi
din corpuri putrefacte de tristeţe tu limbă umedă frântă pe gura mea
strâmbă de dezgust căpşună costală mutant acrit
eşti atât de –sexy- încât vreau să vomit în dormitor pe pat
şi pe fereastră în capul trecătorilor
mă uit la tine şi văd o vacă plină de lapte vacă plină de viţei aproape făcuţi vacă
plină de spermă de bou şi de taur şi de cal uneori şi mă
întreb de ce eşti atât de frumoasă şi de ce gâtul tâu se mişcă cu –graţie-
când nu eşti decât o masă de puicuţe scoase la pescuit
şi stomacul tău e radiografia unei ferme de viermi
ea mi-a spus
mi-a spus că oamenii care se iubesc ar trebui să aibă decenţa
să nu se atingă niciodată

Libera me & Vide cor meum

2010-01-31T08:30:00.000-08:00

LIBERA ME

Libera me, Domine, de morte aeterna
in die illa tremenda
quando coeli movendi sunt et terra,
dum veneris judicare saeculum per ignem.
Tremens factus sum ego et timeo,
dum discussion venerit atque venture ira:
quando coeli movendi sunt et terra

VIDE COR MEUM

C: E pensando di lei
Mi sopragiunse uno soave sonno

Ego dominus tuus
Vide cor tuum
E d'esto core ardendo
Cor tuum
(C: Lei paventosa)
Umilmente pascea.
Appresso gir lo ne vedea piangendo.

La letizia si convertia
In amarissimo pianto

Io sono in pace
Cor meum
Io sono in pace
Vide cor meum

2010-01-29T12:30:00.000-08:00

Rockbell

2010-01-20T03:50:00.000-08:00

sexul creierului meu ca un bandaj
chirurgical îţi stoarce vena de pulsare
din două inimi pe care le ştiam acolo
dirijorul mai opreşte doar una cu un
ciupit aspru
violin este gâtul tău şi aparent ud
când spun sper atunci sper este
ceea ce pierde omul care speră când
nu mai speră de aceea creierul meu este
un sex de opium amar şi gura
ta o adâncime în pereţi / posibil
coarna unui cerb evaporat

linger on me
as I am the son of your desires
as I am the forehead of your son
and his infected blood
knee before me and call for me
the farewell
is in the absence of solitude solitary
arches swirled graciously
in vapours of

hey you
amor de mis amores
piei
şi în pieirea-ţi
amână-mă

como duele estar vivo

Nov. 2009

Izbânda mea

2010-01-13T14:33:00.000-08:00

am aparţinut mai ales unei broaşte din tine cea mai puţin înverzită dintre
toate dar am fugit cu vampirii care nu au încetat să mă strige din
sângele care s-a rupt
frustrările mele sunt un păr des şi aspru o crestare pe lungul intestinului adipos
bici de rugină mălai împietrit
cred că sunt singur singurătatea mea plăcere erotică de fibre neurale
forţa şi viteza inversă a tot ce nu mă atinge
şi vreau a nu mă atinge nimic
buzele tuturor alte trupuri să resusciteze
şi nimic să nu murmure niciunul din numele mele
m-ai nedreptăţit dear god şi de aceea nu mai sunt frate
cu fiii şi fiicele tale iar pe mama mea o scuip în faţă dacă o vei trimite
să mă latre la poartă am plecat şi din highgate cemetery
nu vom mai sta amândoi la aceeaşi masă farfuria mea plină cu carne de om
o poţi da căţelelor muzicanţilor de cartier celor fără adăpost de pe strand
nu voi lupta împotriva ta mi-e teamă că pe nimeni nu va bucura izbânda mea
am simţit toate sentimentele pe care le-ai prescris şi de toate m-am vindecat
şi nu mai sunt dezamăgit că dintre toţi tu ai fost cel care m-a
distribuit vieţii ca pe o raţie de peşte zbătut
râd şi sunt fericit sunt fericit de fericirea născocită de tine este
echivalentul meu cu a sta pe verticală aproape uman şi aproape de
căldura corpului tău umerii îmi sunt de pudră şi de nectar iar acum sunt
aproape alb rece şi
trecut

A slaughterhouse

2009-10-28T06:00:00.000-07:00

you’re stirring bone dust in a jar while famous
painters tear in small pieces majestic canvas
I remember you sometimes growing old in a grey sari
glanced away by a jungle bird’s eye
in a topographic ocean of vast mildness
but I am here the butcher of these african fat gorillas
their barber and their Frankenstein
I lost connection with some parts of the word poetry
rushed out from my mother tongue
I pray to you Ganesh and to you Allah
I will cover my face my hair and my eyes
and I will dance naked between gay couples
having sex and drugs on the streets of soho
I’ll sit on a pile of books bought from a
discount shop selling unknown authors
the belly of Foucault is partly allocated to
smoking and producing humans

if I
I
I
battered I and salted I
would somehow
frequent cold fear of not sitting next to
you again but my
verticality is statuesque and
redeemed

Gaudiana

2009-10-28T05:45:00.000-07:00

Şi nu scriu nimic

2009-09-02T08:32:00.000-07:00

dar ce am vrut eu
ce am vrut eu cu adevărat
nu este nimic din toate acestea
stau în picioare şi nu scriu nimic
stau culcat în picioare şi nu scriu nimic
stau pe scaun culcat şi nu scriu nimic
şi nu răsare şi nu apune nimic
dincolo de orizontul meu frescal
ca lemn de totem înfipt în no man’s land
pot numi
melancolia
tristeţea
depresia
iubirea
ura
pasiunea
viaţa
moartea
dar eu nu sunt al nici uneia dintre ele
pe rând de fiecare din ele
m-am separat ca de o soţie infidelă
cu fiecare din ele am avut câte
o fiică şi multă vreme
am schimbat scutecele fiicelor mele
nevrednic sunt de geniul hărăzit mie
şi de domnişoarele lui de onoare
ispititul dizolvării imediate
am listat câteva sinucideri preferabile altora
printre care
a mă strivi cu maşina de un copac
a mă prăbuşi rapid cu avionul
a înghiţi un pumn de pastile şi a aştepta
toate acestea sunt preferabile
împuşcării în cap
aruncării în faţa trenului
spânzurătorii
dar cumva se întâmplă că supravieţuiesc
tuturor acestor posibile sinucideri
ca scursoarea unui container pe bulevard
şi tot cumva în această persistentă
neclintire de ireal
destinul meu înfloreşte şi ca un fluviu îşi
urmează calea nevrednici sunteţi de mine
şi nevrednic sunt de voi şi triumful stă
între noi culminant şi credibil

αυτή

2009-08-27T10:06:00.000-07:00

şi te-ai preschimbat în cântătoare de arii
în mercenară de lurex cu unghii violacee
şi suită de corbi fredonând
simfonia a IV-a wertheriană
mângâierile tale sunt doar pentru
ochii lor de acetonă
am desenat rochia neagră pe hârtie şi
bijuteriile ţi le-am păstrat în coji de nucă
dar nu le-ai vrut pe fundul
lacului de cleştar le-ai aruncat
otrăvită eşti de toate iubirile lumii
şi prinţilor dimineţii nu le dai braţul
înmănuşat el este patul
a trei perechi de corbi şi a trei perechi de
bărbaţi nealăptaţi

eşti o ţigară stinsă în acuarela roşie a
nopţilor arăbeşti un sari de zăpadă-spum o
ghicitoare în ceai în saramura decimaţilor
o despărţitoare în silabe a cuvântului pa-si-u-ne
o strânsoare de ştreang zaharina venelor
rochia ta atârnă pe umeraş decupată în dreptul spatelui
o coloană vertebrală pisată neînrudită corpului imediat
dacă sunt athos sunt al îngrămădirii tale către lumină
şi al deznădejdii şi al gonirii dinspre plămân înspre soare

Blame it/ love it or none of them

2009-07-30T04:49:00.000-07:00

Dialogul terapeutic, slab. Scenele violente, nerelevante in multe cazuri. Erotismul e biologic, nu pornografic, dar insipid.
Da pentru unul din tipetele ei urmat de ghinde cazand. Da pentru muzica clasica si ninsoarea de la inceput. Da pentru filmatul cu camera in maniera amatoare. Da pentru vulpe, pasare si caprioara.
Chaos reigns. Probably.

P.S.
Au fost oameni care s-au ridicat si au iesit din sala de cinema si altii care au aplaudat la final.

russian boy

2009-07-28T08:52:00.000-07:00

you don't have to love me back russian boy
blonde haired blue eyed pink hearted russian boy
your spandex lips are the outer cavity of the whale
and She doesn't love me back either

don't grow up never grow up russian boy
stay as you are in my crepuscular heart
drink your cocoa
wrap yourself around the bed

this pinkness is sweeter than any
bubble blower

prietena mea, Virginia

2009-07-27T09:21:00.000-07:00

şşşşş
capra cu trei iezi memorial drapat în vernil
dacă toate lebedele ar avea fese
şi costume naţionale
aş fi mai predispus
agonisirii de muze dar le dispreţuiesc
cu gura pe dos cubistă şi cu păr crescut din măsele
nu am pierdut unul dar ambele testicule
precum dreptul la privitul în oglindă
valoarea mea a scăzut sub nivelul apei
sunt un fost
pentru toate sentimentele mele
sau stările fără circumferinţă
fost schimbătorul tău de tampoane
şi fost îmbăietorul tău hibernal

aici sunt doar eu şi virginia
şi fotoliul câştigat la licitaţie
fumăm pipă
bem whisky fiert cu zahăr brun şi cuişoare
două degete ale ei mă ating pe genunchi
lipsite de orice derivat al pasiunii
aşteptăm postsexualitatea zorii canibalismului erotic
tricotăm bărbiţe pentru nepoţii apocalipsei
doi sau două nu ştiu dacă virginia
este bărbat sau femeie bărbată sau femei(u)

îi pun şosete câteodată îi ridic gulerul sau
scutur peniţa de cerneală pentru că eu şi
virginia vom îmbătrâni împreună
îi voi plimba căruciorul prin grădina cu răchite
batista ei e brodată în bleu cu iniţialele mele
peste bolovani, ocolul apei
câteva ofelii duse la fund

Mai ales capul calului mort

2009-07-19T06:23:00.000-07:00

nu voi fi bărbatul nimănui
nici măcar al tău sau al
femeii la a cărei moarte
picioarele mi le voi smulge
cu unghiile de la picioare să-mi
zgârii faţa până la citoplasma a ceea
ce am scris în sânge a fi
eternitate

sângele nu e lichidul
vâscos care-mi curge prin
trup nici pistruii crescuţi
pe fierăstrău
sângele este când minerul care mă
sapă
respiră rar când laterna lui
îmi înţeapă oasele parţial
luminate este când nu mai iese
pe unde a intrat şi oftatul lui
e o focă grasă plesnindu-se peste
bot

dar sunt bărbatul celei care este
maman
şi al rochiei ei negre fără mâneci
al prăpastiei de conac gotic
în care şi-a azvârlit pălăria
şi a spus de aici nu mai plec
maman este mama mea dintâi
iar trompele ei sunt calea
este mama copilului meu iar
copilul meu este gravid cu
ciuperci otrăvitoare guriţa lui
e rujată de yves saint laurent
copilul meu nu face pipi nici
suge sânul vreunei născătoare
el stă la umbra celei care este maman
şifon verzui îi întinde pe păr
viermi de mătase să-i ţeasă genele
copilul meu se uită la mine ca la
un rege înfrânt şi codiţe îmi împleteşte
din vene
el e un cal mort mai ales
capul calului mort
iar ucigaşul meu de negăsit
bietul meu ucigaş hoinărind pustiul
fără de crimă
cu buza crăpată de setea crucii mele în pământ

Walking in my mind

2009-07-07T09:55:00.000-07:00

Abia aştept să devorez această expoziţie.

Prezentarea este promiţătoare, iar fotografia uneia dintre instlaţii (cea cu pianul), pe care o ataşez aici, m-a cucerit.

Nu o rataţi dacă sunteţi în Londra în această perioadă.

Walking in my mind
23 June - 6 September
The Hayward Gallery

Walking in My Mind explores the inner working of the artist's imagination through dramatic, large-scale installation art.
Ten international artists - Charles Avery, Thomas Hirschhorn, Yayoi Kusama, Bo Christian Larsson, Mark Manders, Yoshitomo Nara, Jason Rhoades, Pipilotti Rist, Chiharu Shiota and Keith Tyson - transform the Hayward Gallery's indoor galleries and outdoor sculpture terraces into a series of gigantic sculptural environments, each of which represents an individual mindscape. Interior worlds of emotions, thoughts, memories and dreams collide with exterior reality, blurring the boundaries between inner and outer space.

Incest(pagini). 2

2009-07-05T15:39:00.000-07:00

*

― Vrei să şti de ce n-am făcut-o?
Şi-a acoperit trupul gol după care şi-a aprins o ţigară. Moi, cu privirea pe jugulara acelui snobism psihic pe care mi-l mătura sub piele, mată, purtându-şi cadavrul în culise, grad de transparenţă zero, degetele de la picioare încovoiate, gleznele reci, respiraţia inegală brodându-i accentul trapez al buzei de sus. Şi fumul parşiv rezumând-o la două semitonuri de gheaţă. Târfa. Femeia pe care trebuie s-o iei de la spate.
― N-ai făcut-o din acelaşi motiv pentru care n-ai s-o faci niciodată. N-au nevoie de tine acolo.
Preacăldura camerei, nasturele metalic descheiat, m-aş fi scos la vânzare într-o piaţă de nimicuri. Cu o prelată roz acoperindu-mă, cu preţul atârnat la ureche. Negociabil. Printre mirosuri de piersici stricate şi pepeni răscopţi. Cât mai ieftin, la sfârşitul după-amiezii când marfa care e-n plus se dă aproape gratis. Mi-am îngropat capul în pernă. Zilele în care înţelegeam totul şi zilele în care nu înţelegeam nimic. Una mai lungă decât alta, toate la fel, în culori diferite, cu fermoar de şaizeci de centimetri, zdrobit între capse. Debutez ca o plagă, refren insipid, malefico-sublim pe lipsa regretelor tale. Şi capacul de la veceu, elegiac sub coapsele ei, ave maria de lichid galben, fierbinte, aceea putea fi moartea, neverosimil şi clar, imaterialismul pe nesentiment, ermetică, eu în mine şi moartea, noi doi, trei, noi toţi, eu singur, moartea, aliniindu-mă oxigenului, scleroza ultimului duh de romantism, un fel de lebădă cu gâtul retezat, acel-acel moment în care eu nu mă întâlnisem cu mine nicicând, străin, neoponent, săvârşindu-mă drept iniţial între maţele ei de catifea, încă potentă, mor, nu, nu mor, nu aşa se moare, mor, ea se poate să moara de asemenea, acum, tu să nu ştii, ai putea s-o întrebi: „hei, maman, ce faci acum? Trăieşti sau mori?” Ce ţi-ar răspunde? Dar faptul că o conştientizam, că lângă moarte mai puteam s-o aşez pe ea, ca idee, gând sau impresie, nu era însăşi dovada pentru viaţă? Mă întorc la tine. Moartea nu mă vrea, îi sunt prea stârv, m-am uitat în ochii ei ecosez, albaştri, pali, am plesnit-o peste obrazul de ceară, de s-ar fi făcut praf la picioarele mele, de-ar fi fost veche, putredă, puţin mai pământie, n-a spus nimic, un ochi i-a lăcrimat la distanţă de ea, lacrima i-a curs neaparţinându-i. Îmi ardeau ochii în cap, mi-am tras două şuviţe negre de păr după ureche, m-am lăsat să cad pe zid de parcă eu, de parcă eu şi nu ea fusese însărcinată cu mine, dacă, femeia aceea, pântecul ei lipit de coaste, refuzând cu toţi rinichii orice intrus, orhideic şi pedant, copulând ovare într-un vagin autumnal, vaccinat, maman ca o veste neanunţată, aproape recunoscând că n-ar fi putut fi altfel, care fiind răspunsul întrebării „de ce?”, copiii cad pe trotuar, câte şapte pe-o singură frânghie, procesul ei de desexualizare, trenul dintre emoţie şi carne sau gunoiul sentimentelor ce urcau pe mine unul după altul de parcă aş fi fost scara ce duce la rai.
― Cât crezi c-o să mai dureze?
Ar fi putut fi vorba de-un război, de macii indiscreţi ai armatei devoalând un câmp, de orice altceva, de-o răceală în miezul toamnei cu copacii scurgându-se pe ceafa unui pământ fost verde, o batistă cu excreţii uscată pe-o masă de lemn, un tort aniversar, aşa chipuri neînaintate decât pe jumătate, obligaţia de-a suferi pervazul dimineţii şi nu, nu sinuciderea era în discuţie însă un fel de-a fi simultan cu moartea.
― Iar dacă o să dureze mult mi se face un favor sau un defavor? Ce să-mi fie dezirabil? Şi cât aş putea controla dorinţa, de ce-aş controla-o?
Îşi pieptăna părul într-o gamă lungă, vânturată, aproape matematic la genul frumos, costelivi îngeri pe grumazul distanţei până la mine.
― Va fi aşa cum trebuie să fie. Adică prea mult. Doar e imposibil să nu ştii că aceşti ani, anii, toţi, nu au decât menirea de a te convinge că până la urmă nemurirea nu este un cadou atât de mare.

*

Incest(pagini). 1

2009-07-04T09:50:00.000-07:00

Nu că aş fi putut să explic vreunui metabolism cum propria-mi carne mă părăsise, înrolase oraşul unui deces iminent şi plecase spre ea. Nici nevoia, încetasem oarecum să trag de şireturile mai mult mistice ale acestei nevoi, totuşi canibală la modul cer, cangrenând gingiile pe sub dinţi şi aşa, neprecis, neidentic cu punctul în care mă reflectam despletindu-mă înspre.
Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ai celor două silabe, probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevindecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea însăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă duelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, o proză caramelizată, să rămână, să ia în gheare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv – motiv? – că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?

Vila mea de vară

2009-07-02T02:34:00.000-07:00

majordomul îmi trage draperiile vilei de vară
unde m-am retras
nu sunt un pinguin trist
stau întins pe patul meu de moarte
avem prinzător de fluturi
cioplitori în nămol
ferigi şi ceaiuri indiene

nu ştiu cum se scriu poemele
poemele nu se scriu în vreun fel
poemele nu se scriu
nu există scriere
doar o gângurire de început al lumii
de sfârşit de mijloc de sămânţă a naşterii a lovirii
cu capul de zidul aludic

mă gândesc sau visez sau
la casa noastră în formă de 8 (opt)
vreau să mor singur sub o pânză aerată
nimeni să-mi închidă pleoapele
a nu mai fi în viaţă
în această viaţă
în niciuna din ele
canalul e gri cineva tunde iarba
poleieşte statuile din grădină

joc rolul acestui bărbat-secure şi acestei femei-cală
mint
mint când la telefon spun că sunt bine
de fapt sunt putred de bogat
deţin orice imperiu existent
nu e nimic mai important decât mine
pe glob
sau în fauna mexicană
numai că globul globul
nu este al celor care se numesc pământeni
nu-mi aduc aminte cine m-a învăţat
să ţin lingura în mână sau să o duc
la gură semn că particip la învârtitul roţii
la hora ţărăncuţelor din ţara românească

voi nu vedeţi adevăratul meu trup
şi nici mângâierea voastră nu este adevărată
adevărul nu este adevărat
retezaţi autobuzele roşii
consumul de petrol
ciorapii chinezoaicelor
capetele africancelor

eu nu sunt iubit cu iubire adevărată
ci cu fundul sacului vostru de organe
cu întinderea corzilor voastre la maxim
cu forţele gâtuite spiriduşii tuciurii
de aceea
nu e nimeni demn de a sta
lângă patul meu de moarte
doar majordomul care alungă muştele
cu un trifoi cu foi late

mărinimia voastră este spectaculară
pe cerul vilei mele de vară
scrisorile curg în cutia poştală
nu le deschide nimeni
nici măcar majordomul meu
singurul suflet aproape uman din preajma-mi
fără nume chel
cu un papion verde ca un nas
lăbărţat
ca o meduză stupefiată pe un pardesiu
şi ochii mici negri
de tigru aţipit
şi vântul care nu e destul
să mă poarte

Poala rochiei tale

2009-06-29T11:14:00.000-07:00

dar eu nu vreau să îmi înfăşor capul în poala rochiei tuturor reginelor
doar a ta

sunt femei pe care le lovesc cu un bici ghimpat şi mandibula
le-o scot cu un patent lucios pielea le-o tăbăcesc ca un văcar priceput
şi prin făină le dau cu usturimi de sânge topoare cu ochii mijiţi
de un stâlp de telegraf le leg trupul vlăguit şi cu duhoarea apropierii lor
de moarte îmi hrănesc copilul din pântec

pe care nu am să-l nasc niciodată
deşi uterul meu stă drept ca-ntr-un bărbat intelectual
rotunjit înspre bestial şi pictonebunie
cu un pantof roz cu toc şi cu un pantof negru plat
stau pe loc
pe locul ales de tine

sunt un actor ireproşabil
fără guşă
cu braţe yoghine
mâncător de asparagus

poala rochiei tale de regină
de jur-împrejur
ca un leocoplast de jivine slinoase
ca asprimea unui sanctuar de piatră

pe ele le hăituiesc şi le întemniţez şi cu acreală de râmă
le ung faţa
faţa lor ca o vomă de cer diareic

galbenă cu colac este poala rochiei tale
şi căderea mea
şi însurarea mea
şi deznodământul meu opalescent
de aici nu mă mai ridic

Human Nature Lover

2009-06-26T04:01:00.000-07:00

oh sweet lord of mine Dutch blessings cover your throne
iar oierii îşi smulg sprâncenele cu penseta
când micuţele chinezoaice ciripesc în limba coborârii mele în psihopatie
şi cozile lor de mături negre îmi taie faţa ca-ntr-un horror pentru
zambile-măcelar

expand your bloody horizon take a roman bath parade as a gay peacock
în pomii din Royal Borough of Chelsea and Kensington cresc muguri
de sfîrc mulatru
şi noduli de sex neprotejat
când am să nasc o fetiţă blondă jumătate englezoaică jumătate prinţesă
spaniolă anişorii ei vor începe de la 4 în sus
o să se urce pe coastele mele de veteran auschwitz daddy why are we
still here? and I will have no answer
no fucking answer at all

claim me as your only valuable property
vin cu un geamantan de maxim 15 kilograme şi 432 de reviste
de economie modă cultură pentru tâmpiţi elogii pentru nothingness fotografie
erotică design călătorii
singura şcoală valabilă este cea de filosofie şi dintre cele de filosofie
mai ales cea care nu te învaţă nimic anume care te înfundă
cu lopata şi cu un polonic de îngheţată mai adânc în rinichiul
nonsensului
because nonsense is in all there is
motiv pentru care sunt un activist al logicii predoctrinare
şi al manechinelor de ceară care arată toate like the love of my life
but some other love of some other life

şi când încep un paragraf vreau să fiu eu singur cu maşina mea de scris
care este în braşov în apartamentul de pe strada cosmos numărul 5
să încetaţi toţi deodată să mai daţi din gură pentru că ştiţi că
nobody gives a shit anyway că vă scapă 89,33% din esenţialitatea acestui
convingător respirar în care staţi înfipţi cu bolduri măsurându-vă
lungimea penisului ca să nu cumva să
iar 89,33% este un procent chiar generos
I am indeed a human nature lover

Inima tuturor lucrurilor. Out Now

2009-06-23T09:31:00.000-07:00

"Inima tuturor lucrurilor", apărut la Editura Brumar, este de găsit, din câte mi s-a spus, la Librăria Cărtureşti şi Humanitas (Humanitas nu este sigur) în Bucureşti şi La Librăria Caligraf şi Cărtureşti în Timişoara.

În circumstanţele în care nu sunt momentan în ţară, volumul este restricţionat pe restul patriei.
Anyway, doritorii de a intra în posesia unui exemplar, îmi pot lăsa o adresă de livrare la michel_ql@yahoo.com, exceptându-i pe cei care mi s-au adresat deja în acest sens.
În august, cartea va fi disponibilă şi în Braşov printr-o serie de evenimente de promovare, mai mult sau mai puţin tradiţionale.

Lectură reconstituitoare!

Adora

2009-03-13T15:01:00.000-07:00

însă la primavera frumoasa adormită-n macrameuri albe
ca un testament de soare bilun sub carapacea-fereastră
cine s-arunce năvodul siren peste cum ai să treci avală
cingători-lalele să doarmă prin curtea cu violeţi
iar la porţile
la porţile
nici un înger cu ochii căprui doar rochii
de la renta mirese impare desculţe de iarbă

Inima tuturor lucrurilor, Editura Brumar, martie 2009

2009-03-03T12:40:00.000-08:00

Cuvânt înainte de Ruxandra Cesereanu

Doamna Michel Martin

2009-02-17T10:03:00.000-08:00

şi iată-te cu dinţii înfiptă în perete cu smuls părul tău
pe podeaua lucioasă de lemn preţios răsucirea mea
din mormânt ţi-am ridicat palatul de cleştar iubito
cu caracatiţe visându-şi lăbuţele pe spectrul tău mirific
am întins masa regală cu damasc aurit bărbaţi şi femei
de lapte să servim la toţi le-am pus mere în gură struguri
de jur împrejurul platourilor cu furculiţe de argint testicule
şi labii să mâncăm am luminat candelabre de chihlimbar
să ne privim nemaimurirea în faţă pe chipul tău am să
scuip toată frumuseţea celorlalte lumi care nu ne cunosc
iubito rochii ţi-am înşirat în dulpuri cu umeri goi cu
genunchi destrămaţi furnici am deghizat în minotauri
gândaci în unicorni bine ai venit în casa noastră cu acest
pian rotund împănat cu draperii ca oul de raţă şi balcoane
din fier forjat aer de mătase am ţesut sub nara ta sfântă
şi în conduri de alabastru ţi-am încălţat nemişcarea iubito
ţipă cu plămânul ce ustură ţipă cu sângele de sub unghii
ţipă când te-nsărcinez cu copii mari incestuoşi şi când
burta ţi-o despic cu satârul ţipă când te lovesc cu pumnii
de cobalt şi în avortonii tăi îmi înfund călcâiul apoi
levitează către tavanul nostru celest ca o fantomă eternă
a blestemului ce sunt iubito praf de talc curge din cotul tău
frânt te învelesc cu pufuri de păsări-ducesă şi bucăţi din tine
aşez în farfurie hrana cea mai fină eşti un compot de
trupuri nou-născute un unt dezlipit de pe îngeri iubindu-mă
şi resturile festinului nostru le pun într-o vază cu pistiluri
sting luminile aprind obiecte cerate de tortură şi cu pieptul
ridicat în prag să mai ţipi iubito ca o adevărată soţie cu
spinarea vânătă de durere ţi-am păstrat menstrele în ouă
faberge într-o bibliotecă de erudiţi erecţi şi covoare de atlaz
în toată casa am aşternut şi aladini stârpiţi de dorinţe să-ţi
aline târziul serii iubito istoria noastră este a balenelor pierdute
în larg este cântecul lor tânguitor de insule plutitoare
şi pieptul prăpăstios al zeilor mugind de pe stânca cea mai
înaltă la tine revin femeie a binecuvântării ce sunt în lume

Mimoză a coastelor spartane

2009-01-26T08:25:00.000-08:00

tu nu eşti iubita mea nici mama mea nici din acelaşi tată n-am strigat
împreună octavele visului-stăpân tu nu eşti în al meu mit cu delincvenţi
nici în patul căsătorit în care mă culc nu eşti după miezul nopţii cu rochii galbene
insulare sau lipită de zidul veştejirii mele pe tine te-am cântărit cu palma unui
semi-orice cu bătăturile lui aspre ţi-am scurtat refrenul părului pe ureche
mereu din partea neaşteptată tu nu eşti lăsării în pace nici pacea nu este
soră cu infirmierele care-ţi cos inghinalul de pepene copt ţie îţi închin psaltirea
furibunzilor şi celula de oase lungi pulmonare tu nu mă goni al meu este pieptul
care te strânge tu nu eşti iertarea păcatelor mele eşti în zăcământul-pectoral
în chicotele şcolăriţelor-bomboană cu praştia nimerind murirea mea de trabuc fin
tu nu eşti maestra mea nici novicea mea legată la spate tu eşti femeia mea
întinsă pe becul stins al măslinilor bătrâni cu faţa istovită de stupoare în
gâtlejul tău sădesc gloria de a nu mă fi de a nu mă privi de a nu mă cinsti
în viitoarea ta mântuire depun icrele unui soldat neîntors scrisorile lui pierdute
tu care nu eşti cea decorticată şi nici cea sedimentată nici lola mea nu eşti
la tine aduc vlăstarele dezbinării mele într-o pivniţă fără vecini sau tigăi
tu nu eşti degetul care mă arată sau tulpina care mă-ncolăceşte suflu străveziu
tu eşti femeia mea gestantă sâmburii lustruiţi până la pleoape nici zâna mea bună
sau rostogolirea ei din poveste cu tine mărturisesc caligrafiei litera-viespe sau
oul-colb nici fraţi sau surori de cruce nici tremurul tău-citrin la adăpost de plebe
pe tine nu te visez nu te fecundez nu te deschid cu cheiţa de aur a vracilor
şi nici nu te cunosc vreodată mimoză a coastelor spartane pe tine te dorm cu
un penaj de nicicânduri moi şi cu gura nebăută de-ncordare te ating

L'amour

2008-11-29T13:29:00.000-08:00

poftim ia acest poem de amor şi aruncă-l lupilor desferecaţi
agonia mea te unge pe piele ca un elixir de nu-mă-uita eşti
sufocată în căsuţa ta de păpuşi eşti prinsă în cuie carnea ţi-e
ciuruită din mine şobolani melancolici au început să roadă
dacă nu ar fi noapte ghearele le-aş întinde până la tine cu ochii
la inima mea te-aş întoarce în hăul meu să te arunci oasele
să ţi le zdrobeşti acesta
este un poem de amor îl scriu ca să îl faci ghem să-l dai hrană
focului cu văpăi negre nici o lacrimă din mine nu va curge pe
locul unde eşti voi planta o salcie un tei sau alt copac de amor
şi de moarte pentru că sunt un stârv care duhneşte a poftă de tine
sunt tăierea fluviului un grumaz de diavol împrăştiat pe trotuar
ia tot părul meu şi înnoadă-l vreau sa-mi faci patruzeci şi cinci de vrăji
să înceapă toate prea târziu prea târziu prea târziu
o să-ţi lovesc craniul dulceag de zidurile oraşului gotic de vitraliile
unui mormânt pustiu sânul am să ţi-l smulg ca pe o floare de piatră
am să chinui toţi îngerii tăi cu coasa cu smoală din mine scursă
ia-ţi acest poem de amor ţi-l trântesc pe masă cu pumnul
te mânjesc cu el pe chipul senin o să te latre
de coapsă o să te muşte în tine o să pătrundă cu gura până-n
stomac o să-ţi numere coastele ţesutul ţi-l va împrăştia în patru zări
căderea mea este a lunii peste o pădure cu brazi sfârtecarea mea este
caldă ca un sânge de animal ucis aşa că zac pe pântecul tău am să zac
demon solitar porţelan zdrobit exilat
poftim acest poem de amor ţi-l scriu din plămânii nerespiraţi
şi din noaptea cu trei ceasuri rele ţi-l scriu din braţele ielelor şi din
prăbuşirea hotarelor tari acest poem de amor este
un răcnet

Eu şi ce rămâne

2008-10-11T00:38:00.000-07:00

hei voi zăcămintelor voi târfelor de bulevard naţional voi sărmanilor
voi năpăstuiţilor voi creierelor cu biberon voi ofticaţilor şi salivânzilor
voi caricaturilor cu port-jartier şi păr pe piept voi cafengiilor cu cărţi de piper
voi bălegarelor de sub plapumă voi săracilor cu duhul cu buzunarul
voi ciocănitoarelor de parter şi voi molfăitorilor de azbest voi
bucătăreselor cu miros de zacuscă caloriferelor reci mironosiţelor cu
negru sub unghie voi misoginilor cu tapet şi voi mămoşilor decorticaţi
voi dizenteriilor scurse bărboşilor piţigăiaţi şi voi pletoşilor eminescieni

hei voi trândavilor spirituali şi plasticarilor de romanţă voi pseudosurorilor
voi mâncătorilor de cartofi scărpinătorilor de testicule voi
bărbaţilor care nu sunteţi bărbaţi şi poeţilor care nu sunteţi poeţi
voi neintoxicaţilor de durere şi voi cocoţaţilor pe deşeu voi
amortizaţilor voi spumelor la gură voi nescoborâţilor
şi vorbitorilor la microfon voi poligloţilor agramaţi şi voi
necuvântătoarelor voi înghiţitorilor de banane voi ciufuţilor din pietriş
şi mai ales

voi care mă visaţi noaptea voi care vă frecaţi glandele de mine
voi care mă veneraţi care îmi pipăiţi penisul şi sânii
voi care oftaţi şi vă zvârcoliţi voi care mă desenaţi cu degetul pe geam
voi care vă holbaţi la locul în care n-am fost şi voi care juisaţi pe poza mea
voi care hohotiţi cârcotiţi trăncăniţi voi ţaţelor măreţe voi care
n-o să mă găsiţi care n-o să mă vrăjiţi care n-o să mă aveţi
voi care vă înecaţi cu flegmă şi voi care vă înverziţi voi care
îmi duceţi dorul voi care vreţi să mor să pier să nu fiu voi care
mă iubiţi în taină care mă urâţi în lumină voi care sonorizaţi şi
vă lamentaţi voi dragii mei copiii mei

capul meu va creşte la loc după tăiere
şi chipul meu va străluci după voma voastră să nu credeţi
în gura cu care vă sărut în mâna pe care v-o întind mila mea nu este
creştinească mila mea este un râs şi o prăpastie mila mea este mânia
venerei şi arcul lui amor pământul pe care călcaţi apa de la chiuvetă
mila mea e o doamnă în alb care vă şterge la fund vă spune bravo
când gânguriţi când vă smiorcăiţi şi
mai e o tortură lentă şi mistică
un fierăstrău cu care vă împart maţele în toate punctele cardinale
mila mea este neîndurătoare voluptoasă este tot timpul
aici şi încă vă iartă

Fiica mea

2008-10-06T05:19:00.000-07:00

priviţi la fiica mea năsucuri de elefanţi roz îi vor curge sub bluză
salivaţi la ea ca la o masturbatoare lentă funcţionând
pe organele voastre cu gura roşie de vene pocnite daţi-i
fiicei mele o bancnotă jegoasă pe labia fierbinte să şi-o lipească
voi toţi cei nenorociţi toţi cei alcoolici vinovaţi prădaţi ciumaţi
fiica mea vă va primi în vaginul ei dumnezeiesc vă va înghiţi
flegmele albe lăcuite de dihori seceraţi o să vă cânte la clarinet
o despărţire cu virgule multe cu tauri spumoşi păduchi vienezi
aruncaţi-vă soţiile la gropa de gunoi acoperiţi-le cu resturi de şoareci muţi
fiica mea va dormi în patul tuturor în toate nopţile
cu pulpa ţâşnind de sucuri gălbui cu anusul desfăcut rugăciunilor voastre
vă rog să-mi despicaţi fiica în două cu pumnul larg deschis să-i
beţi tot sângele dintre picioare cu nesfârşită evlavie căci tot
ce-i al ei în stomacul vostru e sortit să ajungă fiica mea este
urletul meu care n-a mai urlat adânciţi-vă fierea în ea voi toţi
scheleţii şi nechemaţii ca-ntr-un paradis de nectar sulfuric
fiica mea va dansa pentru fiecare până târziu în noapte
pe o bară lungă
şi rece fiica mea se va uita numai în ochiul vostru cusut

LUPTA MEA, update postsuprarealist la lista lui Dali

2008-10-03T11:17:00.000-07:00

CONTRA

Heterosexualităţii
Bătrâneţii
Religiei
Pungii de plastic
Nihilismului
Tăcerii
Avangardei
Transexualilor
Lui Coelho
Lui Casanova
Paranormalului
Extratereştrilor
Fumatului
Tehnologiei
Literaturii erotice
Impostorilor
Oţetului
Poeziei postmoderniste
Muzicii rock
Compromisului
Snobismului
Parvenitismului
Artei tribale
Egalităţii
Instituţionalizării
Absurdului
Grupărilor
Efortului
Descrierii
Abstinenţei

PENTRU

Bisexualitate
Armonie
Maşinile hibrid
Nemurire
Don Juan
Psihanaliză
Cuplu
Singurătate
Vampiri
Cafea
Geniu
Incest
Frumuseţe fizică
Stilistică
Muzică barocă
Egocentrism
Excentric
Umilinţă
Inocenţă
Lapis-lazuli
Gaudi
Mentori
Detaliu
Soare
Alchimie
Isterie
Diavol
Dumnezeu
Înţelepciune
Îndrăgostire

Divă impură şi copite de mânz

2008-10-03T09:13:00.000-07:00

vârsta ta este a nealcătuirii

suflet masturbându-se porumbei rozalii cu gramaj defect

vârsta ta e o menopauză uşor sidefată un clar de lună

specie noduroasă sau o balerină-fazan

tu eşti mama pe care o caută fiii caisă moale

veghează-mă ca o molie ca un soldat ca un bărbat-dantelă

vârsta ta este o divă impură râsul-clovn al spectatorului

o emoţie strâmbă predă-te ca-ntr-un ritual de ceai verde

ca o lactoză cursivă întinde-te peste mântuitorul tău personal

trădează ucide-ţi aproapele viţelul tău de aur îţi va deschide

porţile noului regat cete de arhangheli şi gomore de cuarţ

vârsta ta este o scorbură joasă pentru peregrini impotenţi

o ardoare vânătă un uger nesupt o ikebana pentru orbi

tu eşti nimfeta ieşită la pensie hrană pentru trofeul precoce

fii albie de porţelan bambus crud călăreşte mânzul negru

printre arţari dulci printre castane bătute călăreşte-l până

acolo unde nu mai creşte

INTRODUCERE ÎN POSTSUPRAREALISM. DIN TOATE DIRECŢIILE ŞI PANORAMIC. MANIFEST SAU NU.

2008-09-28T10:20:00.000-07:00

Nu cred în poezia colectiva, nu cred în aleatoriu, întâmplător sau premeditare. Cred în voce şi într-o mecanică logică a cărnii. Cred în pertinenţa incoerenţei, dar numai când ea îşi depăşeşte propriul statut şi se coagulează pe firmamentul unei ecuaţii matematice naturale care nu are nimic în comun cu invitaţia socială la abandon. Mă gândesc la poetul singur, nealterat, la poetul care nu înţelege noţiunea de secol, generaţie sau curent, a cărui identitate nu este un rezultat, ci manifest artistic superior care îl supune, îl exclude şi îl universalizează. Deci cred în selecţie. În guveranarea absolută. Şi în revoltă. Şi îmi întorc privirea către suprarealism. Şi mai ales spre o direcţie nouă care să îl aibă în pântec. A depăşi suprarealismul este aproape o impertinenţă, iar a nu-l conştientiza, cel mai compromiţător gest de factură non-artistică. Vreau să îl contrazic, vreau să-i spun că a avut curajul, dar nu a avut diplomaţia, că a apelat la resursele primare ale subconştientului, dar le-a lăsat desculţe în ploaie. A existat un moment în care suprarealismul a gafat prin lipsa de subtilitate în îndeletnicirea lui cu excesul. Dar această gafă este aplaudabilă, necesară, pe temelia ei se va ridica silueta mândră a noului creator, pe podiumul sinuciderilor se vor înşirui divele cuvântului haute-couture. Să se coboare din supra, să se adere la realitatea asocială, să se celebreze concilierea dintre nevroză şi dinamica normală a psihicului pentru că ambele sunt în slujba aceleiaşi cauze, iar între cele două există doar o diferenţă de nuanţă şi percepţie instituite de sistem. Să se constituie imagistica suprarealităţii ca oglindă pentru raţiune şi nu pentru refugiul din ea. Raţiunea fiorului. Să se creadă în discursul euforic pentru că în el stă sâmburele ştiinţei viitoare. Dar o euforie suprasolicitată, o euforie care îngenunchează ultimele resurse necunoscute şi le pune în serviciul unei coerenţe incifrate şi imediat descifrabile. Un limbaj revelator, enunţat la umbra îmbrăţişării culturii gândului individual şi nu o teoretizare a fostelor adevăruri generale. Un proces psihic personal în care deviantul este trăit, solidificat şi denunţat întru desăvârşirea fertilă. Obiectivizarea prin exces de subiectivizare. Practic, să supravieţuieşti suprarealismului, întrucât nu găsesc că există o altă cale de a scăpa de tentaţia lui decât prin înglobare. Să supravieţuieşti focurilor apogeului sau declinului mental, să fii vecin cu pragurile cele mai periculoase ale anatomiei şi să nu renunţi. Să fi fost mai liber decât poţi fi. Să concluzionezi libertatea ca fiind clişeu. Să nu aderi la suprearealism. Să te naşti suprarealist. Să fii tu curenul ce nu a fost încă teoretizat. Acesta să fie punctul de plecare.

Și totuși de ce suprarealismul? Pentru că s-a constituit ca revoluția cea mai apropiată de modul de gândire actual. Pentru că pentru cetățeanul globului, suprarealismul este noul primitivism. Avem contribuția lui Freud în psihologie, avem mărturia lui Nietzsche, îl avem pe Rimbaud. Am traversat mizerabilismul, deprimismul, am avut frumosul lui Lautreamont definit ca ”întâlnirea fortuită dintre o mașină de cusut și o umbrelă pe o masă de operație”, ceasuri moi, ”Câinele andaluz”. Este cu neputință să faci abstracție de suprarealism, el fiind mai mult decât un curent, fiind starea de a fi a unei epoci suspendată în praf, influența lui are ceva din atingerea budistă, este iluminare și reinterpretare. El a mizat pe asociere pentru efectul revelației. Noi avem datoria de a da asocierilor nume noi, să înnobilăm limba cu o alta care să se dezvolte intrinsec. Să nu facem abstracție de filosofia orientală pentru că de acel soi de înțelepciune are nevoie occidentul pentru a scăpa din ghearele unui negativism aproape atavic, al unei disperări demonice care și-a vărsat geniile în contemporaneitate ca pe boli incurabile. Să se reevalueze nebunia, să îngăduim creatorului egocentrismul final, să-i lăsăm centrul universului drept locuință, de acolo să-și răspândească noile crezuri. Oprimarea este mai mult decât consumată. În religia budistă, acela care se trezește din ”somnul ignoranței” și experimentează o stare nemijlocită cu realitatea, în lipsa oricărei instruiri, acela este numit buddha. La această trezire trebuie să aspire poetul postsuprarealist. El va experimenta detașarea de durere, la fel cum un budist atinge acel prag prin meditație. Numai că poetul nu se va sustrage lumii, pentru el, relația lume-creator este esențială, este relația mamă-fiu, iubit-iubită. Poetul nu va abandona, el își va construi imperiul în mijlocul tuturor impedimentelor, în mijlocul zgomotului sau al terorii, el se va înălța în ciuda lor, împroprietărindu-se cu ele. Prin asta, el este mai aproape de condiția unui bodhisattva ( bodhi = iluminare; sattva = ființă). Acesta nu urmărește evitarea suferinței, ci înfruntarea ei, depășirea. Experiențele revelatoare își vor avea sursa în acumulări, în suprasolicitarea concretului, în redistribuirea realului. Poetul va fi orice altceva decât abstinent, căderea lui în brațele meditației, se va realiza ca apogeu al senzualității. Postsuprarealsimul anunță Nirvana, încetarea tuturor morților, vidul cel mai apropiat de divinitate, întoarcerea.

În realitatea asocială genurile se întrepătrund. Nu există masculin şi feminin fără ca femininul să nu fie masculin şi invers. Poetul este echivalentul androginului. Este femeie şi bărbat în acelaşi timp, exprimarea lui este bilaterală, neutră. Natura umană contemplabilă nu suferă disociere. Poetul se va apleca la glezna bărbatului ca şi cum ar fi a femeii şi o va elogia în aceeaşi măsură. Orizontul său transcede carnea, dar această transcendenţă este tot una carnală, actul poetic realizându-se la îngemănarea dintre senzaţie şi aducerea ei în plan lucid. Totuşi nu este vorba de premeditare, ci de momentul trezirii în sânul respectivei îngemănări, moment a cărui intensitate determină reverberanţa mesajului, iar esenţa lui calitatea sa stilistică. Cuvântul devine compromisul organelor traduse în limbaj, copilul cu care poetul este însărcinat. Iar scrisul este imperial necesar, urgent, de necontrolat, este scop şi existenţă. De la care nu poţi să te abaţi, pentru că abaterea presupune extincţie. El trebuie să nască. Şi a trebuit să se nască.

În poezia creeată sub aceste auspicii, însuşi cuvântul nu mai are un gen prestabilit. Vorbim despre lupă, organă, flutură, siren, coconă, cerbă ,destină sau cuvinte compuse coapsă-vioară, vărfuri-mătase, carapacea-fereastră, cingători-lalele, păşuni-ploaie, vino-trepte, calendar-zeu, lumină-cannabis, etc. Discursul are o curgere sonoră, anumite litere capătă distincţie, se despart de silabă pentru a-şi etala silueta pe fondul structural al poemului, apare o nouă funcţie a virgulei, a majusculei, întrebările şi exclamaţiile se termină cu punct, punctul care vorbeşte despre încetarea revoltei, a insolenţei exacerbate, strofele au o ordine insinuată în timpul scrierii, ele nu au rolul de a armoniza vizual scheletul poemului, ci de a conferi o semnificaţie naturii exteriorizate. Universul postsuprarealismului se supune realităţii, o asimilează, dar discursul pe care îl generează se constiuie ca şi crez existenţial, nu urmăreşte doar exploatarea imagisticii sau reinventarea ei. Tablourile redate vor fi aproape întotdeauna luxuriante, debordante, stridente, vor solicita atenția maximă în lecturarea lor. Imaginile vor arde, vor deranja, copleși, în spatele lor vor respira rațiuni aparanet ilogice. Vom avea de-a face cu un peisaj copt, convingător, rădăcinile lui sunt împletirea spiritului de peșteră cu cel al gânditorului din spatele biroului de nuc masiv, ale teribilistului agasant cu cele ale înțeleptului astral. Vom avea sonete desfigurate, imnuri spintecate, vom avea melodii ale căror note sprijină alte portative. Vom redobândi frumusețea fantastică a poemului ca deznodământ al tuturor esteticilor adoratoare de urât, frumusețea noroiului reclasat, al putrezimilor trezite la condiția imortalului vampir. Ne vom confrunta cu o tiranică suavitate izvorâtă din aprofundarea demenței, cu o adorare a eului prin adorarea sadistă a celuilalt, un narcisism dizolvant care intersectează masochismul, salturi dintr-un context într-altul care, în rapiditatea lor, țes relatări confesionale care acaparează fără să ceară voie. Iar când nu vom avea luxuriant, vom avea acea sinceritate covârșitoare care nu mai tolerează povara nici unei estetici. O nouă dimensiune a simbolisticii ni se va înfățișa. Sper ca poezia imitativă să nu mai revină nicicând, să fim veșnic post pastel. Natura fizică, peisajul, sunt prin excelență, elemenete secundare, auxiliare. Sper ca peisajul să ne aducă cel mult o stare de lucruri haiku, să ne aducă fotografia ca materie primă pentru elaborarea unei alte naturi prime de origine strict psihică. A citi poezia postsuprarealsimului devine deci, un risc care, odată asumat, nu mai admite cale de întoarcere. Subconştientul nu mai este actorul principal, nici libidoul. Poetul îşi asumă responsabilitatea elementelor psihice necunoscute care i s-au revelat şi militează pentru încorporarea lor în raţional. Psihopatul este doctorul care îl tratează. Dicteul automat este înlăturat şi înlocuit cu un proces minuţios de expunere a trăirilor superioare într-o manieră complet asumată. Poetul nu va mai fi surprins de actul său, el devine un savant al istoriei sale interioare pe care o redă conştient. Da, sinele a fost investigat, aceasta neînsemnând epuizarea lui, ci pauza însuşită pentru odihnă, concluzii, enunţare.

Cred în resuscitare, în inefabil, în diafan, într-o autopsie ultimă a simţurilor. Iubirea este un sentiment depăşit, ura de asemenea, către alte extreme se întind tentaculele produsului divin. Ce este mai măreţ decât iubirea? Amintirea ei. Cordul intoxicat de extatic, îşi degajă cele din urmă suflări şi se cufundă într-un anonimat cerebralo-senzitiv, într-o stare vegetativă care va conlucra cu materia-înveliş şi va încropi celula posteriorităţii. Anatomia actuală nu mai are fundaţia necesară pentru a susţine noua tehnologie a simţământului. Trupul uman va fi, aşadar, reinventat. Creatorul secolului XXI este aterestru. El păstrează vestigiile arheologice ale civilizaţiei pământene, dar nu mai aparţine ei. Este produsul unei culturi şi al unui sistem, dar nu le mai reproduce, încetează să mai fie imitator, scopul lui este a modela planeta în care să se înrădăcineze. Manifestul său nu este element al continuităţii, ci temelie. Supraomul lui Nietzsche şi-a ajuns vremea. Să ne-amintim de ”da, cu alți ochi îi voi căuta atunci, o, frați ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; și cu altă dragoste atunci vă voi iubi”. Zarathustra şi-a redus la tăcere propovăduirea.
Poezia nu va mai avea caracterul anunţului, nu va fi nici expectativă, speranţa nu va mai răzbi din ea. Poetul postsuprarealismului nu speră. Nu se chinuieşte. Suferinţa înlocuieşte vechea inocenţă, dar nu este o suferinţă activă, ci imaginea soluţionării ei. Premisele lui fiind acestea, el crede ca rezultat al tuturor neliniştilor secolelor trecute. El a îmbrăţişat anxietatea, insomnia şi romanticul “de ce?”, le-a combătut şi a pus bazele credinţei care ştie şi nu a celei care iartă sau uită. Şi ştie organic. Teoreticul se evaporă pentru că şi-a parcurs toate etapele, aceea de a fi compus, utilizat, contrazis, ucis. Alte tratate vor umple rafturile viitoarelor biblioteci. Din alte beciuri ne vom bea vinul.
Obscenul, vulgarul, pornografia sunt departe de a mai denota forţă. Ele nu mai zdruncină, nu mai scandalizează, efectul lor s-a anulat prin exces. Sexul nu mai este o finalitate şi nici o prioritate. Este un pretext pentru interpretarea funcţiilor abisale ale cărnii. Da, sexul nu mai este sex. Filosofia lui ne va vorbi despre orice altceva decât despre el. Subiectele tabu vor deveni cotidianul nostru, numai astfel vom putea depăşi clişeele secolului XX şi ale începutului de secol XXI. Din păcate au existat sute de scrieri așa-zis curajoase care au mizat totul pe limbajul vulgar în încercarea lor de a aborda erotismul ca temă centrală. Erotismul nu are nimic în comun cu revolta asupra moralei, erotismul ar trebui să facă orice în afară de a șoca. E dezgustător dacă stăm să ne gândim câți autori au încercat să se salveze de la obscuritate instaurând o dictatură a licențiosului care a agresat prin lipsa de substrat filosofic, psihologic, poetic. Erotismul nu este un subiect de relatat, nici o manieră, este o stare a poeziei carnale. Din păcate, mai avem și tabăra femeilor care încă mai luptă pentru emancipare, care își înțeleg ascensiunea prin asocierea cu grosolanul. Emanciparea femeii s-a încheiat demult, în esenţă nu a început niciodată, această presupusă evoluţie nefiind altceva decât o confuzie socială. Şi în circumstanţele în care femeia şi bărbatul se identifică unul cu celălalt prin transfuzie, noţiunea de emancipare este ambiguă. Particularizările se fac la nivel de specie şi nu de gen. Să se scrie literatură erotică la nesfârșit, atâta timp cât ea nu este utilizată în scopul cofirmării ca individ. Erotismul are atât de multă finețe, încât ajuns pe mâini neîndemânatice generează genul de reacții adverse care duc la măsuri radicale ce pedepsesc dreptul la libera exprimare a unei epoci întregi. Și totuși, lipsa de acuratețe artistică este cea întradevăr vinovată și nu relativitatea a ceea ce se cheamă vulgar. Peste câțiva ani, vulgaritatea se va referi la cu totul altceva, așa că nu are rost să ne împiedicăm de o noțiune inventată doar cu scopul de a clasifica. Să ne izolăm de câmpul în care ne-am blocat. Nu mai interesează pe nimeni încă un discurs spumos despre sexualitate dacă el este enunțat sub frustrarea unui refuz. Impresia aceasta de oprimare s-a dezvoltat până la paranoia. Suntem liberi să spunem orice, așa că haideți să să urcăm o treaptă în minunata călătorie înspre lăuntric. Iar celor care sunt supărați pe interferențe, nu pot decât să le confirm că bisexualitatea este noua heterosexualitate. Keep moving. Aim higher.

Rândurile poeţilor trebuie reduse dramatic pentru a face loc poetului. În galeria de practicanţi ai cuvântului s-a instalat o iminentă mediocritate. Cine nu simte că în absenţa scrisului, experimentază o extincţie totală, trebuie să dispară şi să populeze infinitele turme din care s-a rătăcit. Tărâmul poetic este dezolant invadat de talent. Iar talentul este o himeră, o noţiune promovată de disciplină. Nu avem nevoie de talente, nu avem nevoie de stiluri contrafăcute sau de milioane de nuanţe similare în abordare. Avem nevoie de vocile atotcuprinzătoare ale unor euri. Avem nevoie de destine şi de ochiuri critice. Să renunţăm la a ne agăţa de liste cu nume pentru a glorifica sau defăima generaţii. Să privim panoramic, să stăm faţă în faţă cu istoria în sine şi cu muşchii ce o susţin. Să evităm să ne pierdem în amănunte care se dizolvă la primul atentat veritabil. Întotdeauna, ceea ce trebuie urmărit, este universalizarea.
Trebuie să acord credit fracturismului care a înţeles legătura esenţială între biografie şi existenţă. Dar mergând mult mai departe de această expresie, trebuie să avem în vedere biografia asocială, cronologia de dinainte de amprenta societăţii. De asemenea, fracturismul, deşi a înţeles că imagistica suprarealistă este saturată, nu a trasat nimic mai mult decât o disoluţie în braţele unei realităţi absorbite strict realist şi scrisă în maniera revoltei asupra limbajului comun, moral. Este aproape inadmisibil să fi superficial în conturarea unei noi maniere de abordare artistică. Trebuie să crezi până la paroxism, să fi te consumi până la celulele care nu te locuiesc încă, să cobori în tine într-un permanent proces de experiment, sinteză, analiză. Nu trebuie să faci poezie decât în măsura în care eşti poezie. Şi sub nici o formă nu se va comite crima de a văduvi poezia de frumuseţea expresiei. Orice ar exprima, enunţarea ei va avea foşnet, melodie, culoare. Negura depresivă este neinteresantă. Deprimantul unei gloomy Sunday a apus precum a apus stridenţa fermecătoare a rock’n roll-ului. Suntem post plete, post artist sărac, post droguri, alcool, ţigări, post nefericire, post viaţă de doi lei. Poetul postsuprarealist este un zeu al cărnii şi al psihicului, un zeu al vizualului şi al raţionalului, el nu este fiul diplomelor, dar nici frustratul lor. El nu se aliniază tendinţelor pentru că el este o tendinţă. El este homosexualul şi femeia fatală, maestrul şi novicele, el este atoatecunoscător şi ignorant. Totuşi, nu vorbim de o entitate a extremelor, ci precum dezvoltam mai sus, de o depăşire a lor prin cultivarea în exces, o ideală armonizare.
Cine mai vrea să citească cărţi gen “Aventurile Catherinei M.”, “Vârstele lui Lulu”,”Animal pe moarte”, “Aventurile sexual ale lui x, y…”. Epoca nu conştientizează încă acest surplus. Epoca este mândră să fi realizat artificiul suprem, elogierea prostituţiei şi a sexualităţii fără frontiere. Dar, let’s get over it. Acest prag s-a consumat. Nu mai vrem naivi care îşi strecoară fanteziile între paginile unei cărţi şi se mândresc că au săvârşit un act artistic veritabil. Este amuzant. Ştim cu toţii acele cuiburi întunecate, le-am iubit, le-am scos la lumină, le-am zugrăvit pe pereţi, le-am dat în cap pudibonzilor cu ele, am înjurat până la flegmă, am dat vina pe politică, pe sistem, pe cel de sus, ne-am fluturat fustele de victime în stânga şi în dreapta, am condamnat România şi tot Estul, am condamnat comunismul şi democraţia deopotrivă, am aderat cu snobism la vest. Era adolescentului complexat şi a adultului extrovertit sunt basme. Visez la un dostoievskianism însorit, la o psihologie a mărgelelor, la concretizarea răsunătorului absurd. Un cimitir vesel, o pedeapsă prin mistificare a terorii ionesciene a morţii. Teatrul absurd trebuie înlocuit pentru că lipsa lui de răspuns, adâncirea lui în nonsens nu mai satisface structura cetăţeanului acestui secol. Să dramatizăm cinematografic. Căutarea romantică a răspunsurilor, revolta avangardistică, toate sunt superficiale, şi-au pierdut proprietatea de antidot. Soluţia pe care creatorul o caută astăzi va fi oferită de către sine. Iar soluţia lui se va răsfrânge asupra lumii. El nu mai are nevoie de ajutor. El este cheia.
Să ne amintim de poetica matematică a lui Ion Barbu sau Nichita Stănescu. Să nu uităm că această cheie este rezultatul ecuației dintre anatomie și matematică.

Dumnezeu nu a murit. Nu este nici inexistent. Sau absent. Dumnezeu este o chestiune de ordin personal. Este aberant a pune sau nu la îndoială existenţa lui. Îndeletnicirea cu asimilarea socială a creatorului este o greşeală. În acelaşi timp, cât de pueril a-ţi găsi un vinovat, a te justifica, cât de pueril să-ţi ridici pumnii la cer şi să ceri socoteală. Privirile noastre trebuie să-şi fi găsit alte ceruri. Albastrul fostului nostru cer s-a încapsulat pentru a nu mai fi obstacol în faţa proaspătului orizont. Iubim însă ideea de fiul său.
Ma gandesc la un post Cioran, post Anais Nin, post Dali, post Frida Kahlo, post Henry Miller, post toată generaţia de literaţi sexuali. Nihilismul e mort. La fel excentricul, dizgrațiosul şi senzualitatea preţioasă. Pledez pentru canibalismul eteric. Pentru autobiografie. Pledez pentru singurul lucru care autentifică originalul creator. Sinceritatea. Detaşarea de meandrele academicului, scufundarea într-o simfonie de limbaje proprii pielii cum e văzută ea dinlăuntru. Excremarea lor într-un mediu nealterat decât de propria raţiune. Oniricul să fie o concluzie a unui intens proces de conştiinţă. Reducerea influenţelor sub zero. Tu să fi singurul. Cel dintâi şi cel din urmă. Tu să fi contribuit la apariţia ta în lume. La nobilizarea condiţiei tale. La plecarea ta. Ce reprezintă visul pentru poetul postsuprarealist? Visul nu este revelator. Visul este o reproducere haotică a imaginilor conştiinţei, în același timp un proces psihic coerent, cum afirma Freud, dar poetul zilelor noastre nu va mai miza pe surpriza oferită de acest fenomen care are menirea de a amplifica anumite fenomene, trăiri cu care se confruntă psihicul, cu scopul de a genera distorsionări, exagerări de ordin pur subiectiv care puse în slujba cuvântului, eliberează o nouă latură a unei realităţi personale deja existente. Deci el nu mai poate juca rolul pe care l-a jucat în scena suprarealistă. Și-a pierdut credibilitatea sau a fost surclasat de ceea ce numeam lupta încorporării inconștientului în rațional, relația asumată dintre imaginar și concret. Deghizarea visului nu mai poate fi acceptată de către mintea trează.

Metoda “paranoic-critică” a lui Dali, deşi inovatoare, nu este convingătoare pentru că obiectivarea delirantului nu înseamnă neaparat o subiectivare logică. Iar acolo unde raţiunea nu se apleacă peste inconştient, pertinenţa redusă a metodei eşuează în a satisface portretizarea valabilă a eului genial. Aceasta nu îi diminuează cu nimic însă, valoarea. Iar eul dalinian este genial. Dali poate fi proclamat părintele reinventării noţiunii de geniu. Dali a făcut din geniu o vedetă, un vulcan care erupe în toate direcţiile iniţiate de cultură, Dali a admis geniului să fie muritor şi a popularizat ideea cuplului perfect. Căci geniul şi cuplul perfect sunt elemente de o importanţă majoră în desăvârşirea creatoare a poetului postsuprarealist. Atingerea pragului postiubire şi experienţa senzaţiilor fără nume nu se realizează decât ca urmare a consumării unui concubinaj sinonim cu eternitatea.
Postsuprarealsimul nu proclamă ideea că suprarealismul este mort. Dimpotrivă, tendinţa este de perfecţionare prin adăugire, prin demersuri cu caracter evolutiv, acest “post” denumeşte o perioadă de tranziţie. Se urmăreşte o instigare la o nouă direcţie, dar dezvoltată din acest sens, fără alte soiuri de înfrăţiri. Noua direcţie îi va fi datoare mai mult decât oricui postsuprarealismului. Și ce îl face pe poetul acestor circumstanțe inovator? El nu se identifică cu predecesorii săi, el nu este produsul unei școli, el nu are cultură poetică, el scrie sub nici un mentor, sclav nici unei influențe decât cea a propriului spirit care reflectă spiritul întregii lumi în ansamblu. El nu se aliniază și nici nu continuă. El începe.

Haideţi să nu mai fim o generaţie. Să avem curajul neîncadrabilului, al potenţei individuale, al propriei noastre singurătăţi. Să facem din literatura de consum, capodopere, să dăm comercialului o cu totul altă calitate. Haideţi să nu mai citim articole ale căror conţinut sunt 50% numele celor care se perindă cu sau fără rost pe terenul poetic. Să ne raportăm la noi, la terestru şi la cosmos. Haideţi să reciclăm tot ce a venit și a plecat din pântecul cuvântului, să separăm plasticul, sticla și hârtia. Să rarefiem. Să reconcepem oxigenul. Să filtrăm. Să expirăm.

Mai vrea cititorul să se identifice cu textul literar care i se oferă? Mai vrea el să fie personajul principal, să plângă odată cu el, să se îndrăgostească de el? Mai vrea refugiul în literatură, mai vrea să substituie o realitate cu alta? Să fie spectator? Sau caută mai degrabă pretextul săvârşirii lui ca individualitate artistică? Cititorul vrea să fie el pentru lumea socială ceea ce este autorul pentru lumea creaţiei. Cititorul confirmă opera prin reinterpretarea ei. Sunt cititori care citesc rescriind pasiv. Sunt cititori mai valoroşi decât foarte mulţi autori. Ei intuiesc profunzimile doar pentru că nu sunt ale lor și le investesc cu semnificații nebănuite.
Ce caută poetul în lumea publicaţiilor? Afirmare? Glorie? Nu. El îl caută tocmai pe cititor pentru contaminare. Îşi caută moştenitorul, caută să fie singur în mijlocul tuturor. Caută o corespondenţă tacită, realizarea compatibilităţii celor două lumi.

Poezia acestui secol ar trebui să fie un ecou al modei vestimentare şi invers. Nu pot face o disociere între ele, moda a devenit un mijloc de expresie care nu mai poate fi trecut cu vederea. Sunt rochii purtate de femei cu coarne de cerb care amintesc de suprarealism și futurism mai mult decât orice se întâmplă astăzi în peisajul scriitoricesc. Avem de-a face cu unicorni în voal şi mătase în culori pe care ochii multora n-ar îndrăzni să le privească. Avem naţionalism, etnografie, fantastic, boem, tehnologic, sălbăticie, cosmopolitism, avem natura în toată splendoarea ei. Pentru câteva secunde ai putea crede că moda ar putea înlocui pictura. Dali a înţeles spectacolul costumaţiei în plenitudinea lui. Tind să cred că s-au inversat rolurile, iar autorul postsuprarealist ar trebui să studieze cu încredere podiumul. Pentru că actualitatea favorizează mai mult creaţia vestimentară, ea ar putea să dea glas unor resurse care cuvântului i-au rămas străine. Văd în schimbarea sezoanelor o efervescenţă şi o înflorire de care poezia afectată de nebuloasele curentelor trecute, ar putea avea nevoie. Aş putea oricând să visez cu un Garcia Marquez, dar şi cu un Oscar de la Renta. “Un veac e singurătate” sau măiestria unui pantof. Se spunea că suferinţa nu poate fi măsurată, nu poţi compara două suferinţe. Ei bine, nu cred că o capodoperă a vizualului, fie ea un Van Gogh sau o ţinută haute-couture pot fi comparate. Fiecare îşi are credibilitatea ei. De ce nu ne-am putea îmbrăca în poezie? De ce nu am putea scrie ca voluptatea unei rochii? Totul este fuziune. Trebuie să putem admite cultura în varietatea ei. Trebuie să înţelegem că un parfum poate face istorie precum discursul “I have a dream” a lui Martin Luther King, ele pot avea acelaşi mesaj. Este imperial necesar să permitem raţiunii să-şi răstoarne ierarhiile şi să reabiliteze frumuseţea materială ca însoţitor al ştiinţei. România Literară sau Elle?
Decepţia a făcut vicitme printre minţile cele mai strălucite ale mapamondului. Iar de cele mai multe ori, în sînul ei a stat o insuficienţă în etalarea sau întâmpinarea frumuseţii. A desconsidera importanţa frumuseţii este dovadă de infinită naivitate. Foarte mult timp, aspectul a fost considerat superficial, de ignorant, spiritul fiind singurul care conta cu adevărat. Aceste complexe trebuiesc înlăturate, ele nu sunt teoriile unei minţi curate, gata să nască. Orice preconcepţie are datoria morală să moară. Menajamentele sunt demodate, ne încredem doar în bune maniere. Poetul se va înfăşura cu el însuşi, din el însuşi îşi va trage seva, singura modalitate de a se constitui drept autentic.

Aș vrea să înlătur veninul celor certați cu reflectorul, să le spun că singura șansă reală a poeziei a rămas exhibarea ei. Într-o perioadă în care romanul deține supremația, suntem datori să facem din poezie o celebritate. După atâta obscuritate, după atâta statut de salon, de cercuri închise, vrem să vedem poezia în scenă, cu obrajii fardați. Am observat deja o epicizare a poeziei, care, da, uneori ar putea să-i potențeze farmecul. Dar consider că această tendință nu ar trebui încurajată. Poezia este păstrătoarea spontaneității, vrem să-și păstreze caracterul discursului care acum tresare, care surpinde succint, brusc, iremediabil, sublim.
Nu vrem să-i conferim poeziei un caracter comercial în măsura în care acesta este sinonim cu mediocrul, ci vrem să instaurăm o nobilizare populară. Vrem poezia în biblioteca tuturor, nu numai în a cea a iubitorilor de poezie. S-a suferit prea mult de o manieristică exclusivă care nu îngăduia o rezonanță de amploare. S-a scris poezia infinitului, a morții, a iubirii. Vrem un curent al tuturor sentimentelor, al tuturor temelor și motivelor. Avem toate ingredientele unei asemenea dorințe. Avem stimulentul afirmațiilor de genul ”tot ceea ce era de spus, s-a spus”, ”nu mai e nimic de adaugat”, avem perimarea suprarealismului, avem toate indiciile unor credințe noi.

Trebuie să se știe că postsuprarealismul nu este o nouă revoltă, el este o împăcare. Orice discipol al suprarealismului trebuie să fi ajuns la dorința împăcării, dorință aproape creștină. Și revin la ideea fiului divin, pactul divinității cu omenirea, o idee ilustrativă pentru această tranziție. Să ne imaginăm teoria răscumpărării prin sacrificiu, a reorânduirii raportului creator-creat. Să ne imaginăm o reabilitare a diavolului, o comuniune. Diavolul, un înger înzestrat, care se spune că era foarte frumos, se revoltă și este aruncat în lume pentru a o guverna și pentru a ispăși vinovăția de a fi fost mândru. Lucifer. Luceafărul. Soluționarea concepției eminesciene. Să ne imaginăm un diavol ispășit. Un Luceafăr care efectuează căderea în carne, care rămâne să experimenteze muritorul, să ne închipuim sacrificiul suprem deja efectuat. Același raport există între poet și poezie. Cel care a îmbrățișat demonicul, întinde mâna către angelic. Le trăiește deopotrivă ca simbol al desăvârșirii spirituale. Nu este poezia umanizarea poetului? Pactul lui cu lumea? Adularea și respingerea superiorității. Căderea în sine. Împărăția asupra tuturor cimitirelor care te-au îngropat. Deciziile. Vânătoarea. Bine sau rău? Amândouă pe rând? Este rândul binelui de a fi productiv. Prea mult timp, fantasmele creației au fost productive doar în rău. În durere. În derularea unui război interior. Omul n-a experimentat încă a fi terorizat de pace. Pacea și liniștea s-au aflat mereu în planul dorinței, al atingerii unui absolut care să le cuprindă. Toate urletele s-au propagat în zgomot, privilegiul șoaptei a fost foarte rar deținut. Să atingem beatitudinea preexistentă nașterii după naștere.

Vreau un bilet în primul rând pentru paginile următoare ale poeziei, vreau să fiu spectatorul unui fenomen veridic de mult așteptat, instigat, aplaudat de dinainte să existe. Vreau rezultatele miilor de ani de civilizație, vreau frumuseți răpitoare pe tronul noului imperiu. Regi și regine. Lumină. Incandescență și porumbei. Vreau drapelul statului poetic ridicat pe culmea cea mai înaltă a reliefului uman.

Bineînțeles că stăm față în față cu o ușă închisă. Că planul ideatic va trebui să se lovească de planul acțiunii, al demonstrației. Că ochiul critic va savura momentul refuzului. Că ”altfel”, va fi confundat cu ”nepoetic”. Mă duce cu gândul la afirmația lui Cioran ”poetic este ceea ce nu este poetic”. Știm cu toții că nimeni nu se grăbește să îmbrățișeze noutatea. Puțini au tentația riscului, puțini au, cu adevărat, credința în resursele inepuizabile ale poeziei. Dar toate acestea sunt reacții firești. Suspiciunea, îndoiala, neîncrederea. Orice ieșire din tipar a fost pusă la zid, exclusă. Este plăcut a scoate ceva din circulație, a decide soarta unei cărări.

MICHEL MARTIN

Articol publicat în Revista Steaua din Cluj, nr.5-6 şi 7-8, 2008