marți, 6 aprilie 2010

And so it is


Este uimitor cum încă se mai vorbeşte despre poezie. Cum încă se mai vorbeşte despre valoare, despre non-valoare, despre autenticitate şi mascaradă. Este umitoare existenţa miştocarilor. A celor care bat câmpii pe marginea a ce ar trebui să fie şi nu e, a ceea ce înseamnă cu adevărat una sau alta. Şi asta în favoarea sarcasmului fin care generează umor. Este umitor că mai există catalogatori şi judecători într-un sistem care funcţionează cel mai bine în absenţa oricăror reguli şi etichete. Este uimitor că mai există gălăgie şi spume la gură de invidie. Că bărbaţii mai vor femei. Că bărbaţii mai vor bărbaţi. Că femeile mai vor bărbaţi. Că femeile mai vor femei. Că mai sunt indivizi care se afectează, care dezaprobă, care taie şi spânzură. Că nu se înţelege odată că lumea aceea din care vorbeşte fiecare nu este singura şi ea nu are importanţă reală decât pentru posesorul ei. Că nimănui nu-i pasă de lalelele din grădina vecinului. Nici măcar din greşeală. Că nimeni nu ascultă. Este uimitor că se mai face polemică şi că discuţiile în contradictoriu mai sunt privite drept interesante. Că şi ştiind asta, ele încă se mai practică. Este uimitor idealismul pur şi este umitoare şi absenţa lui. Este uimitoare cantitatea de oameni deosebiţi. Nu poţi întoarce capul fără să întâlneşti unul . Este uimitor că scriem bloguri şi aşteptăm încă să ne citească cineva şi este şi mai umitor că ne bucurăm dacă cineva o face. Este umitor că cineva o face. Şi de ce o face. Este uimitoare dorinţa de popularitate. De aprobare. De lăsat moşteniri. Şi prunci. Şi formule chimice originale. Este uimitor că cei care vor să fie genii încă mai suţin că nu cred în genii. Este umitor că ideea mai circulă încă. Este umitor că mai există oameni care nu se reneagă pe ei înşişi, care nu se trădează, care nu renunţă la ceva. Că se iubesc măştile şi se urăsc mascaţii. Că sunt orbi care văd şi văzători care sunt orbi. Că oamenii cred în ei înşişi realmente. Sau că ştiu ce vor. Sau ce nu vor. Sau ce iubesc. Sau ce nu iubesc. Că se crede în egalitatea pentru toţi, drepturile omului şi pace. Sau în eliminarea rasismului. Este uimitor cum unii vor să fie ceva. Sau cineva. Că se mai aspiră la universalitate şi la glorie. Şi culmea, se aspiră în tăcere. Că oamenii nu ştiu se se critice cu solidaritate. Că sunt copii care nu cresc niciodată mari, dar nu rămân nici copii. Este umitor că am stat să scriu toate acestea. De parcă mi-ar păsa. De parcă mi-ar păsa dacă îmi pasă cu adevărat sau nu. Daca o să se mai întâmple ceva sau nu. Dacă azi e ieri sau e mâine. Sau dacă mă cheamă aşa sau altfel. Dacă sunt sau nu. Ceva sau cineva.

3 comentarii:

Florin spunea...

E uimitor si ca mi-e teama sa mai zic ceva dupa toate astea, desi sunt multe de spus. Ca sunt inca aici.

Michel Martin spunea...

E interesant cum poti experimenta perplexitatea ca stare constanta...pentru o vreme. In principiu este pentru cei care traiesc cu sentimentul zadarnicului. Sau al irezolvabilului atavic.

Florin spunea...

Tot spui despre acest irezolvabil atavic. Poate ar merita sa spui mai multe despre asta.