Incest(pagini). 2

*

― Vrei să şti de ce n-am făcut-o?
Şi-a acoperit trupul gol după care şi-a aprins o ţigară. Moi, cu privirea pe jugulara acelui snobism psihic pe care mi-l mătura sub piele, mată, purtându-şi cadavrul în culise, grad de transparenţă zero, degetele de la picioare încovoiate, gleznele reci, respiraţia inegală brodându-i accentul trapez al buzei de sus. Şi fumul parşiv rezumând-o la două semitonuri de gheaţă. Târfa. Femeia pe care trebuie s-o iei de la spate.
― N-ai făcut-o din acelaşi motiv pentru care n-ai s-o faci niciodată. N-au nevoie de tine acolo.
Preacăldura camerei, nasturele metalic descheiat, m-aş fi scos la vânzare într-o piaţă de nimicuri. Cu o prelată roz acoperindu-mă, cu preţul atârnat la ureche. Negociabil. Printre mirosuri de piersici stricate şi pepeni răscopţi. Cât mai ieftin, la sfârşitul după-amiezii când marfa care e-n plus se dă aproape gratis. Mi-am îngropat capul în pernă. Zilele în care înţelegeam totul şi zilele în care nu înţelegeam nimic. Una mai lungă decât alta, toate la fel, în culori diferite, cu fermoar de şaizeci de centimetri, zdrobit între capse. Debutez ca o plagă, refren insipid, malefico-sublim pe lipsa regretelor tale. Şi capacul de la veceu, elegiac sub coapsele ei, ave maria de lichid galben, fierbinte, aceea putea fi moartea, neverosimil şi clar, imaterialismul pe nesentiment, ermetică, eu în mine şi moartea, noi doi, trei, noi toţi, eu singur, moartea, aliniindu-mă oxigenului, scleroza ultimului duh de romantism, un fel de lebădă cu gâtul retezat, acel-acel moment în care eu nu mă întâlnisem cu mine nicicând, străin, neoponent, săvârşindu-mă drept iniţial între maţele ei de catifea, încă potentă, mor, nu, nu mor, nu aşa se moare, mor, ea se poate să moara de asemenea, acum, tu să nu ştii, ai putea s-o întrebi: „hei, maman, ce faci acum? Trăieşti sau mori?” Ce ţi-ar răspunde? Dar faptul că o conştientizam, că lângă moarte mai puteam s-o aşez pe ea, ca idee, gând sau impresie, nu era însăşi dovada pentru viaţă? Mă întorc la tine. Moartea nu mă vrea, îi sunt prea stârv, m-am uitat în ochii ei ecosez, albaştri, pali, am plesnit-o peste obrazul de ceară, de s-ar fi făcut praf la picioarele mele, de-ar fi fost veche, putredă, puţin mai pământie, n-a spus nimic, un ochi i-a lăcrimat la distanţă de ea, lacrima i-a curs neaparţinându-i. Îmi ardeau ochii în cap, mi-am tras două şuviţe negre de păr după ureche, m-am lăsat să cad pe zid de parcă eu, de parcă eu şi nu ea fusese însărcinată cu mine, dacă, femeia aceea, pântecul ei lipit de coaste, refuzând cu toţi rinichii orice intrus, orhideic şi pedant, copulând ovare într-un vagin autumnal, vaccinat, maman ca o veste neanunţată, aproape recunoscând că n-ar fi putut fi altfel, care fiind răspunsul întrebării „de ce?”, copiii cad pe trotuar, câte şapte pe-o singură frânghie, procesul ei de desexualizare, trenul dintre emoţie şi carne sau gunoiul sentimentelor ce urcau pe mine unul după altul de parcă aş fi fost scara ce duce la rai.
― Cât crezi c-o să mai dureze?
Ar fi putut fi vorba de-un război, de macii indiscreţi ai armatei devoalând un câmp, de orice altceva, de-o răceală în miezul toamnei cu copacii scurgându-se pe ceafa unui pământ fost verde, o batistă cu excreţii uscată pe-o masă de lemn, un tort aniversar, aşa chipuri neînaintate decât pe jumătate, obligaţia de-a suferi pervazul dimineţii şi nu, nu sinuciderea era în discuţie însă un fel de-a fi simultan cu moartea.
― Iar dacă o să dureze mult mi se face un favor sau un defavor? Ce să-mi fie dezirabil? Şi cât aş putea controla dorinţa, de ce-aş controla-o?
Îşi pieptăna părul într-o gamă lungă, vânturată, aproape matematic la genul frumos, costelivi îngeri pe grumazul distanţei până la mine.
― Va fi aşa cum trebuie să fie. Adică prea mult. Doar e imposibil să nu ştii că aceşti ani, anii, toţi, nu au decât menirea de a te convinge că până la urmă nemurirea nu este un cadou atât de mare.

*

Incest(pagini). 1

Nu că aş fi putut să explic vreunui metabolism cum propria-mi carne mă părăsise, înrolase oraşul unui deces iminent şi plecase spre ea. Nici nevoia, încetasem oarecum să trag de şireturile mai mult mistice ale acestei nevoi, totuşi canibală la modul cer, cangrenând gingiile pe sub dinţi şi aşa, neprecis, neidentic cu punctul în care mă reflectam despletindu-mă înspre.
Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ai celor două silabe, probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevindecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea însăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă duelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, o proză caramelizată, să rămână, să ia în gheare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv – motiv? – că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?

Vila mea de vară

majordomul îmi trage draperiile vilei de vară
unde m-am retras
nu sunt un pinguin trist
stau întins pe patul meu de moarte
avem prinzător de fluturi
cioplitori în nămol
ferigi şi ceaiuri indiene

nu ştiu cum se scriu poemele
poemele nu se scriu în vreun fel
poemele nu se scriu
nu există scriere
doar o gângurire de început al lumii
de sfârşit de mijloc de sămânţă a naşterii a lovirii
cu capul de zidul aludic

mă gândesc sau visez sau
la casa noastră în formă de 8 (opt)
vreau să mor singur sub o pânză aerată
nimeni să-mi închidă pleoapele
a nu mai fi în viaţă
în această viaţă
în niciuna din ele
canalul e gri cineva tunde iarba
poleieşte statuile din grădină

joc rolul acestui bărbat-secure şi acestei femei-cală
mint
mint când la telefon spun că sunt bine
de fapt sunt putred de bogat
deţin orice imperiu existent
nu e nimic mai important decât mine
pe glob
sau în fauna mexicană
numai că globul globul
nu este al celor care se numesc pământeni
nu-mi aduc aminte cine m-a învăţat
să ţin lingura în mână sau să o duc
la gură semn că particip la învârtitul roţii
la hora ţărăncuţelor din ţara românească

voi nu vedeţi adevăratul meu trup
şi nici mângâierea voastră nu este adevărată
adevărul nu este adevărat
retezaţi autobuzele roşii
consumul de petrol
ciorapii chinezoaicelor
capetele africancelor

eu nu sunt iubit cu iubire adevărată
ci cu fundul sacului vostru de organe
cu întinderea corzilor voastre la maxim
cu forţele gâtuite spiriduşii tuciurii
de aceea
nu e nimeni demn de a sta
lângă patul meu de moarte
doar majordomul care alungă muştele
cu un trifoi cu foi late

mărinimia voastră este spectaculară
pe cerul vilei mele de vară
scrisorile curg în cutia poştală
nu le deschide nimeni
nici măcar majordomul meu
singurul suflet aproape uman din preajma-mi
fără nume chel
cu un papion verde ca un nas
lăbărţat
ca o meduză stupefiată pe un pardesiu
şi ochii mici negri
de tigru aţipit
şi vântul care nu e destul
să mă poarte

Poala rochiei tale

dar eu nu vreau să îmi înfăşor capul în poala rochiei tuturor reginelor
doar a ta

sunt femei pe care le lovesc cu un bici ghimpat şi mandibula
le-o scot cu un patent lucios pielea le-o tăbăcesc ca un văcar priceput
şi prin făină le dau cu usturimi de sânge topoare cu ochii mijiţi
de un stâlp de telegraf le leg trupul vlăguit şi cu duhoarea apropierii lor
de moarte îmi hrănesc copilul din pântec

pe care nu am să-l nasc niciodată
deşi uterul meu stă drept ca-ntr-un bărbat intelectual
rotunjit înspre bestial şi pictonebunie
cu un pantof roz cu toc şi cu un pantof negru plat
stau pe loc
pe locul ales de tine

sunt un actor ireproşabil
fără guşă
cu braţe yoghine
mâncător de asparagus

poala rochiei tale de regină
de jur-împrejur
ca un leocoplast de jivine slinoase
ca asprimea unui sanctuar de piatră

pe ele le hăituiesc şi le întemniţez şi cu acreală de râmă
le ung faţa
faţa lor ca o vomă de cer diareic

galbenă cu colac este poala rochiei tale
şi căderea mea
şi însurarea mea
şi deznodământul meu opalescent
de aici nu mă mai ridic