*
― Vrei să şti de ce n-am făcut-o?
Şi-a acoperit trupul gol după care şi-a aprins o ţigară. Moi, cu privirea pe jugulara acelui snobism psihic pe care mi-l mătura sub piele, mată, purtându-şi cadavrul în culise, grad de transparenţă zero, degetele de la picioare încovoiate, gleznele reci, respiraţia inegală brodându-i accentul trapez al buzei de sus. Şi fumul parşiv rezumând-o la două semitonuri de gheaţă. Târfa. Femeia pe care trebuie s-o iei de la spate.
― N-ai făcut-o din acelaşi motiv pentru care n-ai s-o faci niciodată. N-au nevoie de tine acolo.
Preacăldura camerei, nasturele metalic descheiat, m-aş fi scos la vânzare într-o piaţă de nimicuri. Cu o prelată roz acoperindu-mă, cu preţul atârnat la ureche. Negociabil. Printre mirosuri de piersici stricate şi pepeni răscopţi. Cât mai ieftin, la sfârşitul după-amiezii când marfa care e-n plus se dă aproape gratis. Mi-am îngropat capul în pernă. Zilele în care înţelegeam totul şi zilele în care nu înţelegeam nimic. Una mai lungă decât alta, toate la fel, în culori diferite, cu fermoar de şaizeci de centimetri, zdrobit între capse. Debutez ca o plagă, refren insipid, malefico-sublim pe lipsa regretelor tale. Şi capacul de la veceu, elegiac sub coapsele ei, ave maria de lichid galben, fierbinte, aceea putea fi moartea, neverosimil şi clar, imaterialismul pe nesentiment, ermetică, eu în mine şi moartea, noi doi, trei, noi toţi, eu singur, moartea, aliniindu-mă oxigenului, scleroza ultimului duh de romantism, un fel de lebădă cu gâtul retezat, acel-acel moment în care eu nu mă întâlnisem cu mine nicicând, străin, neoponent, săvârşindu-mă drept iniţial între maţele ei de catifea, încă potentă, mor, nu, nu mor, nu aşa se moare, mor, ea se poate să moara de asemenea, acum, tu să nu ştii, ai putea s-o întrebi: „hei, maman, ce faci acum? Trăieşti sau mori?” Ce ţi-ar răspunde? Dar faptul că o conştientizam, că lângă moarte mai puteam s-o aşez pe ea, ca idee, gând sau impresie, nu era însăşi dovada pentru viaţă? Mă întorc la tine. Moartea nu mă vrea, îi sunt prea stârv, m-am uitat în ochii ei ecosez, albaştri, pali, am plesnit-o peste obrazul de ceară, de s-ar fi făcut praf la picioarele mele, de-ar fi fost veche, putredă, puţin mai pământie, n-a spus nimic, un ochi i-a lăcrimat la distanţă de ea, lacrima i-a curs neaparţinându-i. Îmi ardeau ochii în cap, mi-am tras două şuviţe negre de păr după ureche, m-am lăsat să cad pe zid de parcă eu, de parcă eu şi nu ea fusese însărcinată cu mine, dacă, femeia aceea, pântecul ei lipit de coaste, refuzând cu toţi rinichii orice intrus, orhideic şi pedant, copulând ovare într-un vagin autumnal, vaccinat, maman ca o veste neanunţată, aproape recunoscând că n-ar fi putut fi altfel, care fiind răspunsul întrebării „de ce?”, copiii cad pe trotuar, câte şapte pe-o singură frânghie, procesul ei de desexualizare, trenul dintre emoţie şi carne sau gunoiul sentimentelor ce urcau pe mine unul după altul de parcă aş fi fost scara ce duce la rai.
― Cât crezi c-o să mai dureze?
Ar fi putut fi vorba de-un război, de macii indiscreţi ai armatei devoalând un câmp, de orice altceva, de-o răceală în miezul toamnei cu copacii scurgându-se pe ceafa unui pământ fost verde, o batistă cu excreţii uscată pe-o masă de lemn, un tort aniversar, aşa chipuri neînaintate decât pe jumătate, obligaţia de-a suferi pervazul dimineţii şi nu, nu sinuciderea era în discuţie însă un fel de-a fi simultan cu moartea.
― Iar dacă o să dureze mult mi se face un favor sau un defavor? Ce să-mi fie dezirabil? Şi cât aş putea controla dorinţa, de ce-aş controla-o?
Îşi pieptăna părul într-o gamă lungă, vânturată, aproape matematic la genul frumos, costelivi îngeri pe grumazul distanţei până la mine.
― Va fi aşa cum trebuie să fie. Adică prea mult. Doar e imposibil să nu ştii că aceşti ani, anii, toţi, nu au decât menirea de a te convinge că până la urmă nemurirea nu este un cadou atât de mare.
*
