Nu că aş fi putut să explic vreunui metabolism cum propria-mi carne mă părăsise, înrolase oraşul unui deces iminent şi plecase spre ea. Nici nevoia, încetasem oarecum să trag de şireturile mai mult mistice ale acestei nevoi, totuşi canibală la modul cer, cangrenând gingiile pe sub dinţi şi aşa, neprecis, neidentic cu punctul în care mă reflectam despletindu-mă înspre.
Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ai celor două silabe, probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevindecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea însăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă duelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, o proză caramelizată, să rămână, să ia în gheare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv – motiv? – că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?
Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ai celor două silabe, probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevindecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea însăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă duelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, o proză caramelizată, să rămână, să ia în gheare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv – motiv? – că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu